Sunetul cristalului a tăiat liniștea din bucătărie. Maria și-a coborât încet mâinile în chiuvetă, simțind cum cioburile paharului primit la a douăzecea aniversare de căsătorie i se înfig în vârfurile degetelor.

— Ți-ai făcut bagajele? — vocea ei suna neobișnuit de egală, ca și cum ar fi aparținut altcuiva.

Luca a încremenit în tocul ușii, cu geanta de voiaj în mână.
Silue­ta lui masivă, care mereu îi păruse Mariei o stâncă de încredere, acum arăta caraghios — ca un urs rătăcit într-un magazin de porțelan.

— Maria, de ce faci asta? Ți-am explicat… — murmură el, ezitând, incapabil să intre sau să plece.

— Ce anume? — se întoarse ea, ștergându-și mâinile de șorț. — Că te plictisești? Că treizeci de ani sunt prea mulți cu o singură femeie? Sau că Anna-Liz, de douăzeci și cinci de ani, se descurcă mai bine cu… criza ta de la mijlocul vieții?

Tăcerea dintre ei s-a lăsat grea, densă ca o ceață deasupra râului.

— N-a fost planificat, așa s-a întâmplat… — privirea lui se agăța haotic de lucrurile cunoscute din cameră: ceasul cumpărat în Praga, fotografiile cu copiii, vaza pe care Maria o ura, dar o ținea la vedere pentru că fusese cadou de la mama lui.

— Așa s-a întâmplat? — Maria a izbucnit în râs, iar acel râs l-a străpuns pe Luca până în măduva oaselor. — Două săptămâni ți-ai făcut bagajele. Am găsit bonuri de la bijuterii. Te-am văzut ascunzând telefonul. Și îmi spui „așa s-a întâmplat”?

Luca s-a foit, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Repetase conversația asta de zeci de ori. Dar acum toate replicile pregătite se evaporaseră.

— Am cincizeci și șapte de ani, Maria. Unde să mă duc acum? — vocea ei a tremurat pentru prima oară.

— O să te descurci — el a prins curaj să o privească în ochi. — Ai fost întotdeauna mai puternică decât mine.

— Te-am întrebat asta?

— Treizeci de ani, Maria. Azi se fac exact treizeci de ani de când ne-am căsătorit.

Ea a încuviințat încet, iar el a înghițit în sec.

— Maria, eu…

— Du-te — s-a întors ea. — Anna-Liz te așteaptă.

Ușa s-a închis cu un clic discret. Maria s-a așezat pe scaun și și-a permis, pentru prima dată, să plângă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, lăsând dâre sărate pe buze. Cât stătuse așa — un minut sau un ceas? Timpul se dizolva în golul care umpluse apartamentul.

Telefonul a vibrat pe masă. „Mamă, ești ok? Tata a sunat…”
Clara. Fiica ei. Inteligentă, hotărâtă, cu aceleași gropițe ca tatăl ei.

Maria a pus telefonul deoparte fără să răspundă. Ce putea spune?
„Tatăl tău a plecat cu o fată mai tânără decât tine?”
„Am rămas singură la cincizeci și șapte de ani?”
„Mi-e frică, Clara?”

Primele săptămâni au devenit un serial nesfârșit de insomnie, plâns și tăcere asurzitoare. Maria rătăcea prin apartament ca o fantomă, împiedicându-se în urmele celor treizeci de ani trăiți împreună. Ceașca lui cu toarta crăpată — s-o arunce? S-o spargă de perete? Aparatul lui de ras în baie, papucii de lângă pat, puloverul cu mirosul familiar de parfum.

— Mamă, nu mănânci deloc — Clara venea în fiecare weekend, umplea frigiderul, iar mâncarea se strica. — Poate ar trebui să mergem la doctor?

— Să mă îndoape cu pastile? — se apăra Maria. — O să treacă. N-o să fiu prima.

Dar noaptea își strângea perna în brațe și se întreba mereu același lucru: când?
Când încetase să mai fie dorită?
Când începuse el să se uite prin ea?
Cum nu văzuse mai devreme?

— V-ați închis aici, Maria — i-a spus vecina, Nina Petrovna, în fața blocului. — Veniți cu noi sâmbătă la clubul bibliotecii! Sunt conferințe interesante, oameni serioși.

— Ce club? La vârsta mea? — a dat din mână Maria.

— Eu sunt cu cinci ani mai mare! Și trăiesc. Și după al doilea divorț a fost greu… dar uite că l-am cunoscut pe Arnold Simon acolo!

Maria nu și-ar fi imaginat vreodată că ar putea privi alt bărbat.

Dar într-o dimineață s-a uitat în oglindă și n-a recunoscut femeia din reflecție. Privire stinsă, piele ternă, riduri adâncite.

— Gata — a spus încet. — Gata, Maria.

O oră mai târziu era deja pe scaunul coaforului.

— Ce facem astăzi? — a întrebat tânăra cu păr roz.

— Tot — a răspuns Maria, surprinsă de propriile cuvinte. — Schimbați-mă complet.

Când Clara a intrat în acea seară cu sacoșe în mână, a încremenit.

— Mamă?! Părul tău…

Maria și-a trecut mâna prin șuvițele scurte cu nuanță modernă de gri-cenușiu.

— Îți place?

— Mult! — zâmbi Clara. — Arăți… mai tânără.

— Și mă simt diferit — a admis Maria. — Știi… cred că aș vrea să schimb și apartamentul. Mi-am dorit mereu pereți deschiși la culoare.

Clara a îmbrățișat-o, iar pentru prima dată după multe săptămâni Maria a simțit căldură.

A început cu puțin — s-a înscris la cursuri de informatică la clubul bibliotecii. Apoi a venit rândul renovării: pereți luminoși, mobilă nouă, aruncarea anilor de lucruri inutile.

— Maria, azi radiați! — i-a spus profesorul de informatică, Oliver Petrovici. — S-a întâmplat ceva frumos?

— Am făcut ordine în debara — a râs ea. — Am găsit desene vechi de douăzeci de ani. Eram destul de bună.

— Atunci de ce nu reluați? Avem și un atelier de pictură.

Și Maria a început din nou să picteze. La început nesigur, apoi din ce în ce mai încrezătoare. Acuarelele ei — colorate, puțin naive — au atras atenția organizatorilor unei expoziții locale.

— Să fi văzut fața lui! — i-a povestit ea Clarei. — Oliver Petrovici s-a uitat la lucrările mele de parcă îl văzuse pe Van Gogh!

— Mamă… dar el… nu cumva… te curtează? — a întrebat Clara timid.

— Ce? Nu! — a râs Maria. — Îi plac acuarelele mele, atât.

Dar seara, în pat, s-a surprins gândindu-se: „Și dacă… n-ar fi chiar atât de rău?”

Într-o zi, cărând sacoșe și căutând cheile în geantă, telefonul a început să sune.

— Da, Clara, știu de mâine! Fac plăcintele mele, stai liniștită.

— Mamă… s-a întâmplat ceva.

— Ce e? — Maria a reușit în sfârșit să deschidă ușa.

— Tata a sunat.

Maria a rămas nemișcată în prag. Trei ani. Trei ani de când el închisese ușa în urma lui. Trei ani în care nu primise de la el decât câteva mesaje seci despre împărțirea bunurilor.

— Și ce a vrut? — vocea ei a rămas calmă, aproape indiferentă…

2

Maria a lăsat sacoșele pe podea, fără să observe picătura de apă topită care se prelingea încet. Stătea nemișcată, ca și cum cineva îi smulsese toate sprijinurile.

— Și ce a vrut? — repetă ea calm.

O pauză grea se lăsă la celălalt capăt.

— Vrea să vină — șopti Clara. — Să vorbiți.

Maria închise ochii. În piept i se mișcă ceva rece, aspru.

— Când?
— Mâine. După-amiază.

Ea se așeză încet. Slăbiciunea veche, cunoscută, părea să se întoarcă, dar ea nu mai era acea femeie pierdută.

— Mamă… poate că nu ar trebui…
— Ba da. Nu mă ascund.

Noaptea fu neliniștită. Dimineața, Maria își alese cu grijă hainele — pentru ea însăși. Ca să vadă în oglindă cine devenise.

La ora două, soneria sună.

Luca stătea în prag, vizibil îmbătrânit. Maria nu simți durere, nici milă — doar o uimire rece.

— Pot să intru?
— Intră.

El privi livingul renovat.

— Totul s-a schimbat.
— Și eu.

Se așeză greoi.

— Cu Anna-Liz… ne-am despărțit. M-am gândit mult. Mi-ai lipsit.
Inima ei rămase liniștită.

— Dorul nu repară sticla spartă, Luca.

El oftă.

— Am pierdut totul.
— Nu totul. M-ai pierdut doar pe mine. Eu… trăiesc. Am planuri, oameni, un drum al meu. Nu în jurul tău.

El coborî privirea.

— Voiam să-mi cer iertare.
— Ai făcut-o. Și îți mulțumesc.

— Pentru ce?
— Dacă nu plecai, nu mă găseam niciodată pe mine.

Urmară clipe de liniște limpede.

— Ești fericită?
— Da. Și tu vei putea fi. Dar fără mine.

Luca se ridică, își luă geanta.

— Ai grijă de tine, Maria.
— Și tu.

Și plecă.

Maria deschise fereastra și inspiră adânc. Ziua era luminoasă.

Telefonul vibră: „Ești bine?”
„Foarte bine. Reușesc cu plăcintele.”
„Clara, viața e darnică. Dacă îi permiți.”

Ea puse telefonul jos și simți pace.
Trecutul se închisese.
Și era un dar.