Oliver stătea la masă, strângând nervos un pahar cu apă. Mâinile îi tremurau. Privea reflecția sa în geamul ferestrei. Șaizeci de ani. Păr cărunt. Riduri. Un om realizat. Doar ochii… ochii îi trădau neliniștea.

Acum treizeci de ani făcuse o greșeală. Stupidă, dureroasă, ireversibilă. Așa cum se întâmplă adesea — din întâmplare. Fără intenție. Așa s-a întâmplat.

Clara era atunci în luna a șaptea. Se mișca greu. Burtă uriașă, picioare umflate, oboseală permanentă. Oliver avea grijă de ea cum putea. Alerga după castraveți murați noaptea târziu. Îi masa picioarele umflate. Spăla, făcea ordine, gătea.

Iar la serviciu era Sophie. Tânără, energică, cu păr roșcat și pistrui pe nas. Îl privea cu admirație. Îi plăcea mintea lui, ideile lui. Râdea la glumele lui.

Totul a început cu discuții nevinovate în zona de fumat. Apoi — prânzuri în cantină. Zile prelungite la birou. Iar într-o seară — o petrecere de firmă. Coniac. Muzică. O atingere întâmplătoare.

Nu planificase infidelitatea. Cu adevărat nu planificase. Așa s-a întâmplat.

O singură dată. A crezut — doar o dată. Apoi — pocăință, îndreptare. Dar soarta a decis altfel.

Sophie a rămas însărcinată. A spus că nu va întrerupe sarcina. Că îl iubește. Că vrea un copil cu el. A plâns când el a pomenit de soția lui, de starea ei.

— Nu e corect, Oli — șoptea ea, agățându-se de mâna lui. — Și eu am dreptul la fericire. La o familie. La tine.

Și apoi s-a întâmplat incredibilul.

Clara a născut un băiat. Sănătos, puternic. L-au numit Max. Oliver a venit la maternitate cu un buchet imens de trandafiri. Își privea soția și fiul prin sticlă, iar lacrimile îi curgeau pe față. De fericire? De rușine? De teamă pentru viitor?

După două luni a născut și Sophie. Tot un băiat. Tot sănătos. Trebuia luată o decizie. Trebuia vorbit. Dar el se temea, amâna. Plătea pensie alimentară. Își vizita fiul pe ascuns.

Un an. Doi. Cinci.

Apoi Sophie nu a mai rezistat.

În acea zi, Clara era acasă singură cu micul Max. El se juca pe covor cu mașinuțele, iar ea călca haine. O seară obișnuită. Sunetul soneriei.

În prag — Sophie. Cu un băiat identic cu Oliver.

— Eu sunt Sophie — a spus ea. — Am un copil cu soțul dumneavoastră. Dați-mi-l pe Oliver, el mă iubește.

Clara a privit-o mult timp, fără să clipească. Apoi a privit băiatul. Apoi propriul fiu, care se juca pe podea.

— El mă iubește — a repetat Sophie. — Și pe fiul. Pe fiul nostru.

Clara i-a arătat un gest disprețuitor. Chiar în fața ei. A închis ușa.

*

Seara, Oliver s-a întors acasă. A văzut valizele pregătite. Fața palidă a Clarei. În ochii ei — liniște rece.

— A fost aici — a spus Clara încet. — Cu… fiul ei. Fiul tău. Deci de aceea lucrezi până târziu în fiecare zi? Ca să întreții o a doua familie?

El a căzut în genunchi. Plângea ca un copil. Îi săruta mâinile. Cere iertare. Jura că o iubește doar pe ea. Că totul va fi altfel. Că niciodată…

— Ai o alegere, Oliver — vocea ei era calmă, dar ochii… ochii arătau durere. — Eu și Max. Sau ea și fiul ei. Decide acum.

— Doar tu — șoptea el. — Doar voi doi. Familia mea.

Ea a crezut. Sau s-a prefăcut că a crezut. Valizele s-au întors în dulap. Au continuat să trăiască împreună. El s-a transferat în alt departament ca să nu o mai vadă pe Sophie. Plătea pensie. Uneori își vizita fiul pe ascuns.

Anii treceau. Max creștea. A mers la școală. A devenit elev exemplar. Clara lucra ca profesoară. Oliver urca pe scara profesională.

Nu au mai vorbit niciodată despre acea zi. Ca și cum nu ar fi existat. Doar uneori el surprindea privirea ei — gânditoare, tristă. Și înțelegea — ea nu uitase. Nu iertase cu adevărat.

Iar el? El credea că totul s-a terminat. Că slăbiciunea a rămas în trecut. Că viața s-a așezat.

Dar se înșela.

Trecutul nu pleacă pur și simplu. Își așteaptă momentul. Ascuns, ca un prădător la pândă. Și când te aștepți cel mai puțin — sare asupra ta din întuneric.

*

Oliver tresări la cuvintele Clarei, ca și cum acestea l-ar fi lovit fizic. Inima i se strânse — cunoștea acel ton. Liniștit. Rece. Tonul după care, de obicei, vine furtuna.

Se ridică de pe podea, își șterse lacrimile și șopti:

— Clara… te rog… te implor, să nu deschidem iar totul…

Dar ea deja se întorsese. Aranja hainele lui Max în dulapul mic, mișcări precise, controlate, însă tensionate. Știa — fiecare cuvânt al lui e împrumutat. Și împrumutul se poate termina.

Zile întregi în casă domnea o tăcere ciudată. Nu rece — mai rău. Tăcerea unui om care analizează fiecare detaliu, fiecare „înainte” și fiecare „după”. Clara vorbea puțin, însă observa tot. Iar Oliver simțea asta în fiecare fibră.

Apoi a venit seara care a rupt trecutul în două.

Abia intrase pe ușă când telefonul a vibrat. Număr necunoscut. Vocea — nu.

— Oli… — șopti Sophie. — Trebuie să ne vedem.

Oliver încremeni. Treizeci de ani de teamă se întoarseră într-o secundă.

— Nu putem — șopti. — S-a terminat. Te rog…

— Nu. Nu s-a terminat — îl întrerupse ea. — Fiul tău… vrea să te vadă. Să vorbească cu tine. Nu ca o umbră. Nu ca un secret. Ci ca un tată.

Oliver înghiți în sec.

— Sophie, te rog, nu face asta…

Dar apelul se întrerupse.

Clara stătea în ușă. Auzea destul.

*

Privirea ei — acea privire tristă, adâncă, sfâșiată, de care el se temea — nu mai era tristă. Era calmă. Hotărâtă.

— Cât timp, Oliver? — întrebă încet. — Cât timp ai crezut că poți trăi în două lumi?

El întinse mâna către ea, dar Clara se trase.

— Nu sunt judecător — spuse ea șoptit. — Nu sunt călău. Dar am un fiu. Am pe mine însămi. Și am dreptul să trăiesc adevărat.

Respirația lui deveni grea.

— Te rog… nu mă părăsi…

Clara clătină încet capul.

*

— Nu te părăsesc. Părăsesc minciuna. Iar tu vei decide dacă poți trăi fără ea.

Dimineața, Oliver o sună pe Sophie. Pentru prima dată fără să se ascundă.

Și pentru prima dată se simți bătrân.