— Te-am rugat să mă anunți când mergi la doctor! — soacra a năvălit în apartament după ce aflase de la o vecină despre vizita nurorii însărcinate la policlinică.

 

— Ți-am spus să-mi spui din timp dacă mergi la doctor! De ce nu m-ai anunțat? — vocea Elenei Marten a sfâșiat liniștea dimineții ca o sirenă.

 

Anna a încremenit în hol cu geanta în mână. Tocmai se întorsese de la consultația prenatală, unde se înscrisese pentru monitorizarea sarcinii. A treia lună. Începutul, când încă nu se vede nimic, dar înăuntru se naște deja o viață nouă. Visa să bea un ceai, să se odihnească puțin și apoi să-i spună totul soțului în liniște. Dar soacra, ca de obicei, apăruse pe neașteptate — mai devreme decât se așteptau.

 

Elena Marten stătea în mijlocul coridorului, în costumul ei gri preferat, care o făcea să semene cu o profesoară severă dintr-un film european vechi. În mâini ținea un mănunchi de chei de la apartament. Cheile ei personale, care îi permiteau să apară oricând. Ochii ei mici și ascuțiți s-au înfipt în Anna cu o reproșare de parcă ar fi comis ceva îngrozitor.

 

— Bună ziua, Elena — Anna încerca să vorbească calm, deși în interior totul era deja încordat. — Am fost la un control de rutină. Nimic special.

 

— „Nimic special”? — soacra a făcut un pas înainte, mirosind a parfum scump amestecat cu o notă acră de iritare. — Porți nepotul meu și numești asta „nimic special”? Ce a spus medicul? Ce analize a cerut? De ce trebuie să aflu de la vecina care te-a văzut la policlinică?

 

Anna a simțit cum totul se strânge în ea de iritare. Și-a scos pantofii, a agățat geanta și, întorcându-se, a răspuns calm:

 

— Totul este bine. Medicul a spus că sarcina decurge normal.

*

— Arată-mi analizele — vocea soacrei a sunat ca un ordin.

 

— Sunt la medic, în dosar — a răspuns Anna încet.

 

— Nu inventa! Întotdeauna se dau copii! Ce ascunzi? Ce se întâmplă cu copilul?

 

În acel moment ușa s-a deschis și Paul a intrat în apartament. Înalt, bine făcut, dar la vederea mamei sale parcă s-a strâns deodată.

 

— Mamă, de ce ai venit fără să suni?

 

— Cum de ce? — a exclamat ea. — Să văd cum se simte soția ta! Din moment ce crede că poate să nu-mi spună nimic! A fost la doctor și a ascuns asta!

 

Paul și-a mutat privirea de la mamă la soție. În ochi — derută. Oscila între cele două părți și, ca de obicei, a ales greșit.

 

— Anna, hai, arată-i mamei analizele — a spus el încet. — O să fie mai liniștită.

 

Anna a simțit cum ceva se rupe în ea.

 

— Paul, acestea sunt documente medicale personale. Nu sunt obligată să le arăt nimănui.

 

— Nu ești obligată? — soacra a ridicat mâinile. — Porți copilul familiei noastre și îndrăznești să vorbești așa? Dacă nu eram eu, încă ați fi stat cu chirie!

 

Iată argumentul principal pe care Elena Marten îl scotea de fiecare dată. Apartamentul. Cumpărat de ea cu cinci ani în urmă, trecut pe numele fiului, dar cu cheile păstrate de ea. Un loc care pentru Anna încetase de mult să mai fie acasă și devenise o colivie — chiar dacă spațioasă.

 

— Mamă, nu începe… — a încercat Paul să o oprească, fără succes.

 

— De ce să nu încep? Să știe cui îi este datoare! Am investit toate economiile mele, iar ea se comportă ca stăpâna!

 

Anna a simțit cum ceva ascuțit îi urcă în piept. Trei ani tăcuse, netezise colțurile, încercase să fie „comodă”. Dar acum, când în ea bătea o inimă mică, a simțit brusc — ajunge.

 

— Aveți dreptate, Elena — a spus ea egal. — Este apartamentul dumneavoastră. Dar traiul în el a devenit de mult grija mea.

 

A făcut o pauză și a privit-o drept în ochi.

*

— De trei ani plătesc utilitățile, cumpăr mâncare, țin casa, am făcut reparații când totul se destrăma. Mobila, electrocasnicele — totul este prin eforturile mele. Așa că nu dumneavoastră îmi veți spune cine este „musafir” aici.

 

Fața soacrei s-a înroșit.

 

— Cum îndrăznești să-mi numeri banii?

 

— Nu sunt banii dumneavoastră — a răspuns calm Anna. — Sunt ai mei, câștigați prin muncă. Cât timp fiul dumneavoastră câștigă treizeci de mii, eu duc optzeci. Pentru familie. Pentru locuință. Pentru tot.

 

— Paul! — Elena s-a întors spre fiu. — Auzi? Te reproșează!

 

Paul stătea cu privirea în jos. Știa că soția lui avea dreptate. Dar să o spună cu voce tare însemna să-și recunoască propria slăbiciune.

 

— Anna, nu începe… — a murmurat el.

 

— Nu încep — a răspuns ea rece. — Închei. Sunt obosită. De controlul vostru, de faptul că veniți când vreți, de faptul că trebuie să dau socoteală pentru fiecare pas.

 

— Dacă nu-ți place, pleacă! — a izbucnit soacra. — Dar copilul îl lași! Este nepotul meu și nu-ți voi permite să-l iei!

 

Aceste cuvinte au fost ultima picătură. Anna a inspirat adânc. Trebuia să rămână calmă — pentru copil.

 

— Copilul nu este un obiect, Elena. Și nu aparține nimănui în afară de mine.

 

— Vom vedea ce va spune instanța! — a țipat soacra. — Am bani și relații, nu vei primi nimic!

 

— Mamă! — Paul a intervenit în cele din urmă. — Ajunge! Ce spui? Este soția mea, mama copilului meu!

 

Iar Anna stătea tăcută — pentru prima dată nu strânsă de frică, ci cu o liniște ciudată în interior. Pentru că a înțeles: de acum înainte nu va mai permite nimănui să-i dicteze cum să trăiască.

*

În cameră s-a lăsat o pauză grea. Până și ceasul de pe perete părea să ticăie mai tare, numărând secundele până la punctul fără întoarcere.

 

Elena Marten a fost prima care și-a ferit privirea. S-a întors brusc, a intrat în bucătărie și a trântit geanta pe masă.

 

— Așa deci — a spus ea pe un ton rece. — Am înțeles totul. Ai ales să mergi împotriva familiei. Împotriva noastră.

 

Anna a expirat încet și a urmat-o. Capul îi amețea ușor — nu de frică, ci de tensiune. Și-a pus mâna pe burtă, ca și cum l-ar fi protejat instinctiv pe cel care conta acum cel mai mult.

 

— Am ales să merg pentru mine — a răspuns calm. — Și pentru copil.

 

Paul stătea în prag, palid și derutat. Își văzuse mama așa de multe ori — autoritară, sigură pe ea, incapabilă să accepte opoziția. Dar pe soția lui așa — niciodată.

 

— Anna, hai să nu acum… — a început el, dar s-a oprit când i-a întâlnit privirea.

 

— Nu, Paul. Acum — a spus ea ferm. — Tu spui mereu „mai târziu”. Mai târziu devine mai rău. Mai târziu e deja prea târziu.

 

Elena a zâmbit ironic, dar fără urmă de veselie.

 

— Crezi că te vei descurca fără noi? Cu un copil, cu cheltuieli? Crezi că mândria te va hrăni?

 

Anna a încuviințat.

 

— Cred că mă voi descurca. Pentru că deja o fac. Și știi ce e cel mai înfricoșător? — a privit-o direct. — Nu-mi mai este frică să vă pierd.

 

Cuvintele au lovit mai tare decât un țipăt.

 

Paul a făcut un pas înainte.

 

— Mamă… — s-a poticnit el. — Chiar exagerezi. Anna nu-ți este dușman.

 

— Taci — a tăiat-o Elena. — Ai pierdut deja totul.

*

Anna a înțeles brusc: nu era războiul ei. Era lupta unei mame pentru puterea care îi scăpa printre degete.

 

— Mă voi muta — a spus Anna calm. — În zilele următoare. Voi elibera apartamentul, voi lăsa cheile. Nu vă faceți griji.

 

— Nu îndrăznești! — a izbucnit Elena.

 

— Am îndrăznit deja — a răspuns Anna.

 

S-a întors, a intrat în dormitor și a scos un dosar pregătit dinainte — contracte, extrase, copii de chitanțe. L-a pus pe masă.

 

— Totul e aici. Ca să nu mai fie discuții.

 

Paul privea dosarul ca pe o sentință.

 

— Anna… nu vreau să te pierd.

 

Ea s-a oprit lângă el. Vocea i s-a îmblânzit, dar nu mai conținea rugăminte.

 

— Atunci nu mai permite altora să mă piardă.

 

El nu a răspuns.

 

Două zile mai târziu, Anna a plecat. Fără scandaluri, fără scene. Micul apartament închiriat a întâmpinat-o cu liniște și o fereastră scăldată în soare. A pus ceainicul pe foc, s-a așezat pe canapea și, pentru prima dată după mult timp, a simțit — acasă.

 

Elena a sunat. A scris. A amenințat. Apoi — a tăcut.

 

Paul a venit după o lună. A stat mult timp în fața ușii, fără să îndrăznească să apese soneria.

*

— Am înțeles multe lucruri — a spus el când Anna a deschis în cele din urmă. — Dacă nu e prea târziu…

 

Anna l-a privit calm. Fără mânie. Fără durere.

 

— E prea târziu, Paul. Dar nu și pentru copil. Își va cunoaște tatăl. Dacă vei învăța să fii unul.

 

Ea a închis ușa încet, fără zgomot.

 

Apoi s-a întors la fereastră, și-a pus mâinile pe burtă și a zâmbit.

*

Acum știa sigur: viața ei îi aparține doar ei. Și celui care va veni curând pe lume.