[the_ad_group id="377"]

Anna spălase pentru a treia oară în acea dimineață cana mamei, deși aceasta era curată de mult. După divorț, se mutase la mama ei, care avea nevoie de îngrijire în urma unui accident vascular cerebral, iar fostul ei soț, Thomas, rămăsese în apartamentul Annei de pe Strada Salcâmului. Îi promisese că se va muta de îndată ce va găsi o locuință potrivită. Apartamentul îi rămăsese Annei de la bunica ei, dar nu se certase cu Thomas din cauza lui: pe atunci, mai important pentru ea era să-i organizeze mamei traiul de zi cu zi și să nu o lase singură. Dimineața, Anna se obișnuise să verifice medicamentele și să pregătească micul dejun, apoi se întorcea la treburile care nu puteau fi amânate. Amâna discuția despre apartament, sperând că Thomas își va ține promisiunea.

La început, Anna crezuse că nu va dura mult. Thomas îi spunea că urmărea anunțurile, iar ea nu voia să transforme fiecare telefon într-un interogatoriu. După divorț, amândurora le fusese greu, iar pentru mama Annei apăreau una după alta noi probleme gospodărești: trebuia găsit un baston comod, trebuiau stabilite ședințe cu un specialist în recuperare sau trebuia mers după un medicament care nu se găsea la farmacia din apropiere. Anna se obișnuise să rezolve lucrurile care nu puteau fi amânate și se convingea că problema apartamentului mai putea aștepta puțin.

Din când în când, totuși, îl întreba pe Thomas cum merg căutările. El îi răspundea că piața era scumpă, că locuințele bune se ocupau repede și că avea nevoie de timp. Anna nu-i cerea socoteală și nu-i solicita să-i trimită linkuri către anunțuri. I se părea că, dacă cineva a promis că se va muta, înțelege și singur că înțelegerea lor era temporară. Îi cerea doar să o anunțe dacă planurile se schimbau.

Telefonul vibră pe pervaz. O suna vecina de la etajul trei — în ultimele șase luni, nu o sunase niciodată pe Anna fără un motiv. În loc de salut, femeia începu să vorbească în grabă: atârnau perdele în sufragerie. Galbene, aproape lămâii. O tânără stătea pe un taburet, iar Thomas îi dădea materialul de jos. Vecina vorbea încet, dar în glasul ei se simțea neliniștea, de parcă nici ea nu știa cum va primi Anna vestea.

Anna închise apa. În mână îi rămăsese cana udă, cu toarta ciobită. O puse pe suportul de uscat cu ciobitura spre perete: mama se tăiase odată în ea și îi interzisese să o arunce. Apoi întrebă dacă vecina era sigură că era vorba chiar despre fereastra ei. Aceasta răspunse că o recunoscuse după mușcată: ghiveciul fusese mutat pe balcon. Anna se uită la mama ei, care aștepta în cameră ca fiica să-i împartă pastilele în compartimentele pentru fiecare zi, și abia după aceea ieși pe palier ca să-l sune pe Thomas. Închise ușa cu grijă, ca să nu-și neliniștească mama, și se opri lângă fereastra de pe palier.

El nu răspunse imediat și o avertiză că era la volan. Anna îl întrebă cine locuia acum în apartamentul ei. Thomas tăcu o clipă, apoi spuse că era Clara, noua lui soție. Să închirieze o cameră devenise prea scump pentru ea, apartamentul lui oricum stătea gol, iar Anna, după cum spunea el, rămăsese la mama ei. O spuse de parcă absența ei ar fi transformat de la sine cheile altcuiva într-o permisiune.

Anna îl întrebă dacă știa că Clara urma să se mute acolo. El răspunse că discutaseră deja totul și nu voiseră să o deranjeze cu fleacuri. „Fleacuri” — așa numise decizia despre care Anna aflase de la vecină. Ea îi aminti că nu-și dăduse acordul pentru mutare și îi ceru să-i explice Clarei că apartamentul îi aparținea. Thomas nu răspunse direct. Începu să vorbească despre faptul că el și Anna locuiseră împreună acolo și că, la un moment dat, se ocupase de renovare. Anna îi spuse că vor discuta mai târziu, dar că nu trebuia să mute pe nimeni acolo fără știrea ei.

Thomas promise că o va suna seara, invocând drumul, și încheie convorbirea fără să spună nici când va pleca, nici când avea de gând să discute despre cele întâmplate. Anna mai rămase puțin pe palier, privind vopseaua scorojită de pe balustradă, apoi se întoarse la mama ei. O ajută să-și ia pastilele, puse un pahar cu apă lângă ea și abia atunci observă că încă ținea telefonul în mână.

Până seara, Thomas tot nu sunase. Anna îl sună ea, dar discuția nu ajunse nici de data aceasta la stabilirea unui termen. El spuse că se mutaseră deja împreună cu Clara, iar acum era mai greu să caute o locuință: ar fi trebuit să plătească chirie și să-și mute lucrurile. Anna îl întrebă de ce nu discutase cu ea înainte de mutare. Thomas răspunse că i se păruse o soluție rezonabilă, fiindcă încăperile erau goale. Ea repetă că faptul că nu locuia acolo nu însemna că era de acord și îi ceru să stabilească un moment în care să poată discuta liniștiți. Thomas spuse că era ocupat și îi propuse să nu facă din asta o ceartă mai mare decât era.

A doua zi, Anna trecu pentru scurt timp pe la apartamentul de pe Strada Salcâmului. Nu-și putea lăsa mama singură prea mult timp, așa că îi pregătise medicamentele dinainte și o rugase să aștepte până se întorcea. În sufragerie atârnau într-adevăr perdele de un galben strălucitor; mușcata pe care o știa fusese mutată pe balcon. Clara despacheta cutii, iar Thomas se plimba prin cameră de parcă hotărâse totul de mult. Anna o salută pe Clara și spuse că nu se așteptase să o găsească în apartament. Clara se uită nedumerită la Thomas, dar el luă primul cuvântul.

Îi aminti că, în urmă cu șase ani, el pusese gresie în baie și montase parchet laminat. După cum spunea el, amândoi contribuiseră la locuință, așadar avea motive să o considere proprietate comună. Anna îi răspunse că renovarea nu-i dădea dreptul să decidă în locul ei pe cine să mute acolo. Thomas începu să enumere cât timp și efort investise în lucrări, de parcă detaliile ar fi putut înlocui discuția despre motivul pentru care nu o întrebase dinainte. Anna nu se apucă să se certe în fața Clarei și spuse că voia să continue discuția fără scuze.

Thomas răspunse că nu avea altă soluție gata. Anna se uită la cutiile de lângă perete, la Clara, care încă ținea în mâini o față de masă de bucătărie rulată, și înțelese că nu va fi o discuție simplă. Trebuia să înceteze să se justifice pentru că cerea să discute despre propria locuință și să arate documentele care zăceau de mult pe dulapul de depozitare. Acolo sus, în spatele unei cutii cu haine de iarnă, se afla un dosar albastru de carton, legat cu șnururi. Bunica i-l dăduse Annei înainte să moară și îi spusese să-l ascundă nu în dulap, ci sus. Pe atunci, Anna nu întrebase de ce actele trebuiau păstrate într-un loc atât de ascuns, dar păstrase dosarul. Acum îl scoase, îi șterse praful și se întoarse la masa la care Thomas încă vorbea despre lucrările făcute de el. Anna trânti dosarul în fața lui.

Strângeți-vă lucrurile și nu mai pretindeți că apartamentul meu este al nostru, spuse tăios Anna, trântind dosarul albastru pe masă…

Thomas nu se uită imediat la dosar. Mai întâi se lăsă pe spătarul scaunului și zâmbi disprețuitor, de parcă Anna i-ar fi adus o factură veche, pe care trebuia de mult s-o arunce.

— Și ce-i acolo? întrebă el. Testamentul? Nu schimbă faptul că am locuit aici.

— Nu e testament, răspunse Anna și desfăcu șnururile.

Scoase câteva documente. Deasupra era un extras din registrul de cadastru: apartamentul de pe Strada Salcâmului îi aparținea Annei. Dedesubt se aflau actele de moștenire de la bunica ei și documentul care confirma că, după finalizarea formalităților, ea devenise proprietara. Anna nu le citi cu voce tare. Le așeză alături, ca Thomas să-și poată vedea singur numele și adresa.

El trecu cu degetul peste marginea extrasului, dar nu-l luă.

— Ai ținut toate astea sus în tot acest timp, iar mie mi-ai spus că nu vrei să ne certăm, zise el. Înseamnă că deja ai luat o hotărâre.

— N-am vrut să ne certăm câtă vreme credeam că îți cauți o locuință și că te vei muta curând. Dar nimeni nu a discutat cu mine mutarea Clarei.

Clara stătea lângă o cutie cu lucruri de bucătărie. Nu intervenise până când Thomas nu-i aruncă o privire scurtă.

— Doar ai văzut și tu că am renovat, spuse el. Nu m-am dus acolo doar să schimb un bec.

Anna nu se lăsă atrasă într-o ceartă despre cine făcuse mai multe drumuri după materiale și câte weekenduri petrecuse în apartament. Spuse că îl auzise și că era dispusă să analizeze separat dovezile cheltuielilor, dacă le păstrase. Dar mai întâi trebuiau să hotărască în ce condiții și până în ce zi urmau să rămână Thomas și Clara în locuința ei.

Thomas împinse documentele spre mijlocul mesei.

— Așadar, acum o să-mi trimiți și o factură pentru că am locuit în propria mea casă?

Anna nu răspunse la această răstălmăcire. Altădată ar fi început să explice de ce nu voia să se certe, i-ar fi amintit ce înțeleseseră, ar fi încercat să găsească acele cuvinte care să nu-l înfurie pe Thomas. Acum nu trebuia să-l facă să fie de acord cu ce se întâmplase în trecut, ci să stabilească ce urma să se întâmple de-acum înainte.

— Hai să stabilim o dată până la care vă luați lucrurile. Nu vă cer să plecați chiar astăzi, dar nu voi aștepta la nesfârșit.

— Nu avem unde să ne mutăm într-o singură zi, spuse Thomas. Înțelegi și tu.

— Înțeleg. De aceea nu vă cer să ieșiți astăzi pe scară cu bagajele în mână. Dar am nevoie de un termen pe care să-l puteți respecta.

Clara se uită în cele din urmă la documente. Expresia i se schimbă treptat: mai întâi citi adresa, apoi își ridică din nou privirea spre Anna.

— Thomas mi-a spus că sunteți amândoi proprietari, zise ea. Că apartamentul ți-a rămas de la bunica ta, dar apoi l-ați trecut pe numele amândurora.

Thomas se întoarse brusc spre ea.

— Am spus că am locuit acolo împreună și că am contribuit amândoi.

— Nu. Ai spus că este al nostru.

Anna nu se apucă nici să se certe cu Clara, nici să o consoleze. Înțelegea că și ea ajunsese într-o situație neplăcută, dar cheile apartamentului nu-i apăruseră în mână de la sine. Clara venise aici cu cutii, atârnase perdele și își așezase lucrurile fără să o întrebe pe Anna dacă putea.

— N-am știut, spuse Clara.

— Acum știi.

Thomas se ridică și se duse la fereastră. Perdelele viu colorate acopereau aproape până la podea deschiderea ferestrei pe care o știa atât de bine. Aranjă una dintre ele, deși atârna deja drept.

— Vrei să-mi strâng lucrurile în fața ei? întrebă el.

— Nu. Vreau să spui un termen pe care îl poți respecta.

Nu răspunse. În schimb, o întrebă dacă avea de gând să sune pe cineva și să „facă un caz oficial” din toată povestea. Ea spuse că va cere o consultație și își va formula în scris solicitarea. Thomas pufni, de parcă ar fi fost o amenințare goală, și spuse că oricum nu avea timp să se ocupe de apartament: mama ei necesita îngrijire permanentă, iar ea venea pentru scurt timp pe Strada Salcâmului.

— Faptul că sunt ocupată nu schimbă faptul că eu trebuie să iau deciziile legate de apartament, spuse Anna.

Apoi strânse documentele și le puse la loc în dosar. Thomas rămase lângă fereastră, iar Clara începu să mute cutiile, de parcă ar fi vrut să elibereze trecerea. Înainte să plece, Anna îi ceru să o anunțe când vor fi gata să discute despre mutare. Nu primi niciun răspuns.

A doua zi, în timp ce mama dormea după prânz, Anna sună un specialist în probleme locative. Îi explică faptul că ea era proprietara, că după divorț Thomas rămăsese în apartament, iar acum își mutase acolo soția fără acordul ei. Avea nevoie să înțeleagă cum să consemneze solicitarea de eliberare a locuinței și cum să nu piardă documentele.

Specialistul îi ceru să trimită o copie a extrasului și o sfătui să nu schimbe încuietorile și să nu scoată lucrurile altora din apartament câtă vreme Thomas și Clara locuiau acolo. Era mai bine să pună totul în scris, să stabilească un termen rezonabil și să păstreze dovada că mesajul ajunsese la ei. Dacă nu reușeau să se înțeleagă, puteau discuta următorii pași după ce primeau răspunsul lor.

Anna făcu copii ale documentelor, iar originalele le puse în dosar și le încuie într-un sertar la mama ei. Se întoarse pe Strada Salcâmului câteva zile mai târziu. Thomas o întâmpină în bucătărie și o întrebă de ce era nevoie să complice totul.

— Vreau să avem o înțelegere clară.

— Am stabilit deja că voi locui aici până găsesc o variantă.

— Ai spus că o să cauți. Acum ai mutat-o aici pe Clara fără să mă întrebi și nici măcar nu ai spus când ai de gând să pleci.

Thomas răspunse că nu putea găsi o locuință potrivită pocnind din degete. Anna spuse că nu se aștepta să se mute peste noapte, dar că nu va mai aștepta fără un termen. Îi înmână o copie a notificării pregătite. Nu conținea amenințări și nici cereri să elibereze imediat camerele: doar informații despre dreptul ei de proprietate și solicitarea de a-și lua lucrurile în decurs de o lună. Clara citi foaia peste umărul lui Thomas și i-o înapoie fără să spună nimic.

— O lună e prea puțin, spuse ea.

— Înțeleg că va trebui să căutați, răspunse Anna. Dacă aveți nevoie de o scurtă prelungire, putem discuta o dată concretă. Dar nu o promisiune pentru cândva.

Clara îl întrebă de ce nu-i arătase Thomas documentele mai devreme. El răspunse că nu voise să o împovăreze cu detalii și că, oricum, apartamentul era casa familiei. Clara spuse că o casă a familiei și dreptul de proprietate nu sunt același lucru, apoi plecă în sufragerie. Thomas mormăi că Anna obținuse ce voia: acum se certau.

— Nu ți-am cerut să o minți, spuse Anna. Și nici nu eu am ales în locul amândurora unde să locuiți.

Îi înmână notificarea lui Thomas și îi ceru să confirme că o primise. El puse foaia deoparte, dar până la urmă semnă copia. Anna o luă cu ea. În drum spre casă, cumpără câteva alimente, iar la mama ei verifică medicamentele pentru seară. Nimic nu se schimbase în rutina ei, cu o singură excepție: nu mai încerca să înghesuie deciziile altcuiva între micul dejun al mamei și drumul pe Strada Salcâmului.

În săptămâna următoare, Thomas o sună de câteva ori. Mai întâi îi ceru încă două luni, apoi spuse că nu va reuși să găsească o locuință până la termenul stabilit. Anna nu acceptă o nouă perioadă nedeterminată și îi ceru de fiecare dată să spună o zi concretă. În cele din urmă, el spuse că împreună cu Clara vor căuta o cameră și un spațiu de depozitare pentru lucruri. Clara o sună separat pe Anna și întrebă dacă putea veni după cutii când Thomas nu era acolo. Anna fu de acord și îi propuse să anunțe dinainte la ce oră va veni.

Clara veni singură. Dădu jos perdelele galbene, le împături și le puse într-o sacoșă, apoi scoase două cutii. Se opri în prag.

— Mi-a spus că totul fusese deja stabilit, zise ea. L-am crezut. După aceea nu mai știam ce să cred.

— Trebuia să mă întrebi înainte să te muți, spuse Anna.

Clara dădu din cap, dar nu-și ceru iertare și nici nu o învinui pe Anna că nu o sunase mai devreme. Își luă cutiile și plecă. Anna mută sacoșa cu perdele deoparte, ca să nu încurce trecerea.

Thomas se mută cu puțin înainte de expirarea termenului. Își luă hainele, uneltele și o parte din mobilierul pe care îl cumpărase el. Amână câteva zile să ia cutiile rămase, iar Anna îi scrise că îl va aștepta doar până la data stabilită. Atunci el aranjă să vină o mașină și se întoarse după ultimele lucruri. Înainte să plece, vorbi din nou despre câtă muncă depusese în apartament.

Anna răspunse că nu-i nega munca și că era dispusă să analizeze dovezile cheltuielilor, dacă i le trimitea în scris. Dar nu avea de gând să renunțe la locuința ei din cauza trecutului. Thomas nu răspunse. Scoase ultima cutie, încuiă ușa și lăsă cheia pe masa din hol.

Când apartamentul se goli, Anna deschise ferestrele și scoase din perete cârligele de care atârnaseră gențile altcuiva. Mușcata se întoarse de pe balcon pe pervaz. A doua zi, Anna merse din nou la mama ei, dar de data aceasta cheia apartamentului de pe Strada Salcâmului îi stătea în buzunar, nu la omul care luase tăcerea ei drept consimțământ.

[the_ad_group id="374"]