Soțul și-a ales o nouă iubire, dar o singură hârtie i-a distrus toate planurile

 

Eleonora își șterse instinctiv mâinile de șorț și încremeni. Ușa de la intrare trânti — Markus sosise neobișnuit de devreme. Era ciudat: joia avea întotdeauna ședințe.

— Nora, ești aici? — vocea lui suna ciudat, aproape străin.

— În bucătărie, — răspunse ea, luând tigaia de pe foc.

 

Markus intră, dar nu se așeză ca de obicei. Rămase lângă masă.

— Trebuie să vorbim, — spuse el, privind într-o parte.

— Spune.

— Am întâlnit pe altcineva. Este… serios. Plec la ea. Cu casa ne lămurim mai târziu.

 

— Ce casă? — șopti aproape imperceptibil Eleonora.

— A noastră. Vom împărți bunurile. Știi că eu am contribuit cel mai mult la construcție. Tu lucrai part-time.

 

Ea îl privea pe acest bărbat străin și nu putea crede. Acesta era Mark… cel cu care construise casa lor acum treizeci și doi de ani?

— Realizezi ce spui?

— Nora, hai fără isterii. Sunt sincer, te anunț din timp.

*

— Ce generozitate! — simți cum i se ridică furia. — Și când pleci?

— Mâine. Isabelle mă așteaptă. E colega mea, nu o cunoști.

— O cunosc, — spuse încet Eleonora. — După parfumul de pe cămășile tale.

 

Markus tresări, dar nu răspunse.

 

Cât timp el își strângea lucrurile, Eleonora stătea lângă fereastră, lângă cireșul înflorit pe care îl salvase cu ani în urmă. Când ușa se închise în urma lui, ea urcă la etaj. Dormitorul încă mirosea a apa lui de colonie. Ea scoase o mapă veche de piele din compartimentul ascuns al comodei — mapă pe care Markus o uitase demult.

 

Înăuntru se afla un „Contract de donație”, îngălbenit, semnat de Markus cu opt ani în urmă înainte de o delegație periculoasă — „pentru orice eventualitate”. Conform lui, jumătate din casă îi aparținea ei. Ținând hârtia la piept, Eleonora respiră pentru prima dată în seara aceea cu adevărat liber. Povestea era departe de final.

 

O săptămână mai târziu, Markus sună și ceru o întâlnire ca să discute despre casă.

— Vino, — spuse calm Eleonora.

 

Seara, el stătea în bucătăria lor, cu o cămașă nouă și tunsoare nouă.

— Bei un ceai? — întrebă ea.

— Da, — el privi în jur. — Nimic nu s-a schimbat aici.

 

Markus scoase un caiet.

— Am calculat. Casa a fost construită în timpul căsniciei, deci împărțim pe jumătate. Dar, cum capitalul principal a fost al meu, ar fi corect să primesc două treimi.

 

Eleonora abia își reținu râsul.

— Și Isabelle ce părere are despre casa noastră?

— Ce legătură are Isabelle? Astea sunt treburile noastre, — se încruntă el.

— Nu veți locui împreună?

*

Markus se încruntă, lăsă caietul și parcă încercă să-și recapete siguranța obișnuită.

— Vom… vom rezolva. Important este să fie corect, — murmură el, evitând privirea ei.

 

Eleonora îi puse cana în față.

— Corect? Bine. Atunci să vorbim corect până la capăt.

 

Ea scoase vechea mapă de piele. Markus o recunoscu imediat — chipul lui se schimbă ca al unui om care și-a amintit brusc o greșeală făcută cu ani în urmă.

 

— Ai… găsit-o? — înghiți el.

 

— Nu a dispărut niciodată, Markus. Doar ai uitat ce ai semnat. Acum opt ani. Îți amintești?

 

El tăcu, atingând coperta cu o mișcare nesigură.

 

— Dar era… — suspină el. — Am crezut că e doar o formalitate.

 

— Pentru tine, o formalitate. Pentru mine, un document, — spuse calm ea. — Conform lui, jumătate din casă îmi aparține. Jumătate reală, legală.

 

Markus se lăsă pe spate.

— Deci… nu vrei să fii indulgentă?

 

Eleonora îl privi cu seriozitate.

— Vreau respect. Ai venit aici să ceri, de parcă cei treizeci și doi de ani nici n-ar fi existat. De parcă aș fi o chiriașă temporară. Nu. Nu merge așa.

 

Markus își frecă nervos fruntea.

— Isabelle… — începu el, apoi se opri, realizând cât de nepotrivit sună numele ei aici.

— Isabelle ce? — întrebă Eleonora.

— Ea se așteaptă… să rezolvăm repede.

 

Eleonora zâmbi abia vizibil.

— Repede? Nu, nu va fi repede.

 

El se ridică brusc.

— Vrei război?

*

— Nu, — spuse ea, ridicându-se. — Vreau ordine. Ai ales să pleci — bine. Dar consecințele sunt ale tale, Markus. Casa rămâne la mine. Integral. Jumătatea ta mi-ai dăruit-o, iar cealaltă o voi cumpăra. La preț de piață.

 

Markus încremeni.

— Nu ai… asemenea bani.

 

— Am.

Tonul ei făcu inutilă orice discuție.

 

El nici nu întrebă de unde.

— Ești… atât de sigură…

 

— Sunt sigură de un lucru: nu îți voi permite să distrugi tot ce am construit împreună. Tu ți-ai ales drumul — eu îl aleg pe al meu.

 

Tăcerea se așternu grea.

 

— Deci… vrei să trăiești aici singură.

 

— Vreau liniște. Vreau ca această casă să nu mai fie un câmp de luptă.

 

El încuviință încet.

— Bine. O să… mă gândesc.

 

— Gândește-te. Dar nu voi ceda.

*

Markus rămase un moment în prag, apoi plecă fără un cuvânt.

 

Eleonora rămase singură, cu o cană caldă în mâini și un sentiment ciudat de eliberare. Zâmbi pentru prima dată după mulți ani.

— Atunci… să începem din nou.