— Soțul meu cerea o parte din apartamentul meu, iar mama lui turna gaz pe foc — dar instanța a pus punct.

*

Maria obișnuia să glumească spunând că ea și Jean trăiesc „un basm fără prințesă”. Ea — cu propriul apartament în Sokol, cumpărat cu mult înainte de căsătorie, cu o funcție bună și cu abilitatea de a face clătite mai subțiri decât ale mamei ei. El — fermecător, mereu cu vorbele potrivite la îndemână și cu un simț dureros al „respectului de sine” în fiecare detaliu al vieții de zi cu zi. Dar, așa cum s-a dovedit, basmele se termină mai des nu cu un bal, ci cu certuri în bucătărie.

 

În seara aceea totul s-a prăbușit pe neașteptate. Maria s-a întors mai devreme acasă — ședința fusese anulată, șeful plecase, metroul era gol. Chiar s-a bucurat: se gândea că vor putea vedea un serial nou împreună cu Jean. Deschide ușa — și vede. Jean. Anna. Două farfurii pe masă. Vin. Și acea senzație lipicioasă, ca și cum cineva ar smulge chiar în fața ta tapetul pe care l-ai lipit singură.

 

— Ei bine, iată idila — a spus Maria, sprijinindu-se de tocul ușii. Vocea îi tremura, dar părea calmă, de parcă tocmai ar fi intrat cu o pungă de cumpărături.

 

— Maria, așteaptă — Jean a sărit în picioare, îndepărtând mâinile Annei. — Ai înțeles totul greșit!

 

— Serios? — Maria a zâmbit amar și a arătat spre rochia Annei, ca și cum ar fi fost aleasă special pentru o „premieră”. — Și ce mai e de explicat? S-a deschis un nou club de interese?

 

Anna s-a grăbit să intervină:

— Maria, probabil credeți…

*

— Eu cred — a întrerupt-o Maria — că domnișoara a greșit ușa. Pentru că acest apartament, reamintesc, nu este al tău.

 

Maria a lăsat brusc geanta pe podea și și-a privit soțul drept în ochi. Prin fața ei au trecut toți anii de căsnicie: vacanțele la mare, „sunt lângă tine”, „totul e pentru noi”. Și totul s-a dovedit a fi doar decor, menit să ascundă un singur scop.

 

Jean a spus pe un ton neașteptat de calm:

— Maria, nu face isterie. Suntem oameni maturi. Oricum va trebui să împărțim apartamentul.

 

Cuvintele au lovit-o ca un pumn. Maria a izbucnit chiar și în râs:

— Să-l împărțim? Serios? Apartamentul acesta a fost cumpărat de mine cu mult înainte de nuntă. În cel mai bun caz poți pretinde jumătate de taburet.

 

A surprins privirea Annei. Era clar că ea aștepta ca Jean să spună: „Plecam, o luăm de la capăt”. Dar el tăcea. Tăcea și zâmbea cu zâmbetul lui obișnuit, ca la o negociere.

 

Maria a simțit cum în interiorul ei se ridică un val de căldură.

— Afară. Amândoi. Acum — vocea ei era atât de rece încât mâinile Annei au început să tremure.

 

Jean a încercat să preseze:

— Maria, exagerezi. Putem discuta calm, iar tu transformi totul într-un spectacol.

 

— Un spectacol? — Maria a făcut un pas spre el și l-a împins cu palma în piept. — Tot timpul acesta a fost un spectacol. Tu jucai rolul soțului, iar eu credeam. Gata. Cortina.

 

Anna și-a apucat geanta și a ieșit prima. Jean a mai rămas o clipă.

— Eu doar am vrut… — a început el.

 

— Ai vrut o parte — l-a întrerupt Maria. — Recunoaște măcar o dată sincer: dragostea ta a fost o investiție calculată.

 

El s-a încruntat, dar nu a răspuns. În prag a șoptit:

— O să regreți.

 

— Nu — a spus Maria ferm. — Tu vei regreta că m-ai subestimat.

 

A închis ușa și s-a lăsat pe podea. Lacrimile curgeau, dar nu era slăbiciune în ele. Era oboseală, amărăciune și o ușurare ciudată — ca și cum ar fi smuls în sfârșit un plasture pe care se temea să-l atingă.

 

Maria a gândit: „Ai vrut o parte? Iat-o. În viața mea nu te vei mai întoarce.”

 

Dar încă nu știa: Jean nu avea de gând să renunțe. Planurile lui mergeau mult mai adânc decât simplul „a se încălzi” în apartamentul ei. În față o aștepta o luptă adevărată — nu doar pentru metri pătrați, ci și pentru dreptul de a decide cine este stăpânul casei.

*

Au trecut două săptămâni. Apartamentul s-a umplut din nou de liniște — nu de cea plăcută, cu o carte și un ceai, ci de una tensionată, care parcă suna în urechi. Maria trăia ca și cum viața ar fi fost pusă pe pauză: mergea la serviciu, răspundea la e-mailuri, zâmbea colegilor, dar fiecare dimineață începea cu o greutate în piept. Știa — acesta nu era finalul. Jean iubea prea mult senzația de control ca să dispară pur și simplu.

 

Prima lovitură a venit sub forma soneriei într-o dimineață de sâmbătă. În prag stătea mama lui — doamna Claire, aranjată impecabil, cu o expresie de demnitate rănită pe chip.

 

— Trebuie să vorbim — a spus ea, fără să aștepte invitație.

 

Maria nu a protestat. A pus ceainicul pe foc și s-a așezat în fața ei. Doamna Claire a privit apartamentul ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată și a spus, cu un dispreț abia mascat:

 

— Jean mi-a povestit cum l-ai dat afară. Foarte… sugestiv. Dar uiți un lucru: el este soțul tău.

 

— Fostul — a răspuns calm Maria. — Iar apartamentul este al meu.

 

— Tot ce se dobândește în timpul căsătoriei se împarte — a rostit doamna Claire tăios. — Ne-am consultat.

 

Maria a zâmbit ușor.

— Vă puteți consulta cât doriți. Actele vorbesc de la sine.

 

Doamna Claire și-a strâns buzele.

— Ai fost mereu rece. Carieră, apartament, independență… Iar fiul meu voia doar să se simtă bărbat în această casă.

 

— Pe cheltuiala mea? — Maria a ridicat privirea. — Să se simtă bărbat acolo unde nu are nevoie de lucrurile altcuiva.

 

După trei zile a sosit notificarea oficială: Jean intentase proces. Cere drept asupra unei părți din apartament, invocând „contribuții la viața comună” și „aport moral în familie”. Maria a citit documentele de două ori, apoi le-a așezat cu grijă într-un dosar. Mâinile nu îi tremurau. Frica fusese înlocuită de hotărâre.

 

Procesele s-au întins pe parcursul unei luni. Jean părea sigur pe el, vorbea despre dragoste, despre planuri, despre cum „au construit totul împreună”. Uneori arunca priviri rapide spre Maria — când pline de speranță, când de amenințare. Lângă el stătea mereu doamna Claire, strângând geanta ca pe o armă.

 

Maria vorbea puțin. Doar fapte. Contractul de cumpărare. Data — cu mult înainte de căsătorie. Chitanțe. Dovezi. Când avocatul lui Jean a încercat să apese pe coarda emoțională, ea s-a ridicat și a spus calm:

 

— Dragostea nu se măsoară în metri pătrați. Iar trădarea nu este un motiv de despăgubire.

 

În sală s-a lăsat liniștea. Jean a pălit.

 

Ultima ședință a fost scurtă. Judecătoarea a citit decizia cu o voce neutră: cererea este respinsă. Apartamentul rămâne Mariei. Punct.

Doamna Claire s-a ridicat prima.

— Este nedrept! — vocea îi tremura. — El a investit atât de mult!

 

Judecătoarea a privit-o calm.

— A investi nu înseamnă a deține.

 

Maria a ieșit din clădirea instanței și, pentru prima dată după mult timp, a respirat adânc. Jean a ajuns-o din urmă pe trepte.

 

— Ești mulțumită? — a întrebat el stins.

 

Maria l-a privit liniștită, fără ură.

— Sunt liberă.

 

A vrut să spună ceva, dar nu a găsit cuvintele. S-a întors și a plecat.

 

Seara, Maria s-a întors acasă, a aprins lumina și a rămas mult timp în mijlocul camerei. Apartamentul nu mai părea un câmp de luptă. Era doar un cămin. A deschis fereastra, a lăsat aerul proaspăt să intre și a înțeles brusc: greutatea dispăruse.

 

A pus ceainicul pe foc, a scos tigaia veche și a făcut clătite — subțiri, aproape transparente. S-a așezat lângă fereastră, privea luminile orașului și nu se mai gândea la trecut, ci la ceea ce urma.

 

Uneori, punctul final al unei povești nu este un gest zgomotos, ci un simplu „destul”. Și exact de acolo începe un nou capitol — fără calcule, fără frică și fără pretențiile altcuiva asupra vieții tale.