— Soacra a venit după MOȘTENIREA MEA. Și apoi a deschis și proces. Doar că acum EU sunt alta.

 

— Dacă vrei să-ți distrugi propria familie — înainte, Anna! Dar să ții minte: apartamentele vin și pleacă, iar soțul și copilul rămân, — a spus Margareta rece, sprijinindu-și palmele pe masă, ca și cum ar fi vrut să o mute.

 

Anna și-a șters mâinile de șorț, a aruncat o privire către Lucas, care dormea în cărucior, și a spus calm:

— Serios? Și nu contează că „soțul meu pe viață” vă ascultă de dimineață până seara și nici găluște nu fierbe fără permisiunea dumneavoastră?

 

Margareta și-a strâns buzele cu dispreț.

— Exagerezi. El te iubește pur și simplu. Iar eu încerc să-l îndrum, să-i dau sfaturi…

 

— Sfaturi? Nu îl îndrumați, îl controlați ca pe o telecomandă — apăsați un buton și el se pliază imediat.

 

— Deșteaptă, așa-i? Vorbăreață. Doar că judecată puțină. Din cauza unora ca tine se destramă familiile. Moștenirea e un lucru delicat. Banii strică oamenii. Mai ales pe cei cu salarii mici și pretenții mari.

 

Alex a intrat în bucătărie încet, ca de obicei. Avea treizeci și patru de ani, dar lângă mama lui părea încă un băiat căruia nu i se încredințează nici măcar să toarne ceaiul. S-a așezat și și-a deschis telefonul.

 

— Bună, Alex, — a spus Anna apăsat. — Ghicește despre ce e din nou vorba.

*

— Anna, te rog, nu începe, — a mormăit el fără să ridice privirea.

 

— Desigur, fără scene. Ți-ar mai lipsi doar papucii cu ursuleți — pentru imaginea completă.

 

Margareta și-a turnat ceai și a clătinat din cap.

— Anna, te porți urât.

 

— Și cum ar trebui? Să vă mulțumesc că ați calculat deja cât valorează apartamentul de la unchiul Martin și cine se mută primul? Sau să mă bucur că „dintr-odată ați decis să ajutați cu renovarea” exact acum, când am patru milioane în cont?

 

— Am vrut doar să discutăm opțiunile.

 

— Să discutăm? Ați fost deja să vedeți compartimentarea bucătăriei! Alex, spune ceva!

 

El a ridicat ochii.

— Anna, suntem o familie. Am crezut că nu vei vrea să păstrezi totul pentru tine. Chiar calculasem să sting ipoteca.

 

— Ce ai făcut? — Anna a râs amar. — Adică ați cheltuit deja banii mei, pe care nu i-ați avut niciodată? Doar că există o problemă: mie mi-au revenit, nu vouă.

 

Alex s-a dus la chiuvetă și a început demonstrativ să spele o cană.

— Totul e din cauza prietenei tale Sophie. Ea mereu „îi învață pe toți cum să trăiască”. Vrei să-i urmezi drumul?

 

— Vreau să ies din acest apartament. Și din această căsnicie.

 

Margareta aproape s-a înecat cu ceaiul.

— Ai înnebunit? Ai un copil!

*

— Da. Și are nevoie de o mamă care nu trăiește în frică.

 

— Atunci pleacă! Dar să nu te mai întorci — nu va exista drum înapoi!

 

— Minunat, — a spus Anna calm. — Alex, rămâi cu ea. Așa va fi mai simplu.

 

Anna a închis ușa și a rămas mult timp sprijinită de ea, cu spatele. Inima îi bătea liniștit, fără isterie — de parcă, în sfârșit, cineva ar fi reglat ritmul corect în interior. Lucas s-a mișcat, a scâncit încet. L-a luat în brațe, l-a strâns la piept și a șoptit:

 

— Gata, puiule. Nimeni nu va mai decide în locul nostru.

 

Dar liniștea nu a durat mult.

 

După trei zile, în cutia poștală se afla un plic gros. Oficial. Cu ștampilă. Anna a înțeles imediat de la cine era. Degetele nu i-au tremurat când l-a deschis. Cerere de chemare în judecată. Formulări seci, reci, ca și cum nu ar fi fost vorba despre o familie, ci despre un inventar.

„Recunoașterea dreptului la cotă… luarea în considerare a contribuției… conviețuire… temeiuri morale…”

*

— Morale, — a zâmbit Anna cu voce tare. — Desigur.

 

Sophie a venit seara, cu paste și o sticlă de apă — „în caz că vinul nu e o opțiune azi”. A citit actele și a ridicat o sprânceană.

 

— Chiar crede că poate să-ți ia moștenirea?

 

— Ea a crezut mereu că poate face orice.

 

— Bine, — s-a lăsat Sophie pe spate. — Atunci vom fi și noi serioase. Ți-am găsit un avocat. Femeie. Calmă. Și nu suportă deloc genul Margaretei.

 

Avocata era exact așa: scundă, cu părul scurt și o voce fără nicio urmă de îndoială.

 

— Nu au nicio șansă, — a spus ea, răsfoind documentele. — Dar vor încerca să pună presiune. Prin fiu. Prin „morală”. Prin milă. Sunteți pregătită?

 

Anna a încuviințat.

 

— Am trăit trei ani sub presiune. Asta nu mai e cel mai rău lucru.

 

Alex a început să scrie zilnic. La început scurt: „Cum e Lucas?”, apoi mai lung: „Mama exagerează, am vorbit cu ea”, apoi disperat: „Știi că sunt între două focuri”.

 

Anna nu răspundea. Nu mai era focul nimănui de stins.

 

În instanță, Margareta părea sigură pe ea. Costum negru, coafură impecabilă, privirea unei femei obișnuite să câștige prin voce. Vorbea despre familie, despre cum „a ajutat mereu”, despre cum „a considerat-o pe Anna ca pe o fiică”. Alex stătea lângă ea, aplecat, parcă dorind să devină mai mic.

 

Când i-a venit rândul Annei, sala a amuțit.

 

— Nu voi vorbi despre iubire, — a început ea. — Pentru că iubirea nu se măsoară în metri pătrați. Voi vorbi despre control. Despre frică. Despre cum ani la rând mi s-a spus ce sunt datoare să fac. Și azi nu sunt aici pentru bani. Sunt aici pentru că, pentru prima dată, nu voi mai da înapoi.

*

A scos printuri de mesaje. Înregistrări audio. Date. Fraze.

 

Margareta a pălit.

 

Decizia a fost pronunțată rapid. Respingere totală. Fără drept de rejudecare.

 

Afară, Alex a încercat să o ajungă din urmă.

 

— S-a terminat? — a întrebat încet.

 

Ea l-a privit atent. Fără furie. Fără durere.

 

— Da. Și e normal.

 

El a dat din cap. Poate pentru prima dată a înțeles cu adevărat.

 

Primăvara, Anna s-a mutat într-un apartament nou — luminos, cu ferestre mari. Lucas a făcut primii pași acolo, ținându-se de marginea canapelei. Anna râdea și plângea în același timp, stând pe podea.

 

Dimineața bea cafea lângă fereastră. Telefonul tăcea. Și în această tăcere nu era singurătate.

*

— Am reușit, — i-a spus fiului ei, sărutându-l pe creștet.

 

Soarele s-a așezat pe pervaz într-o dungă caldă și egală. Și din nou, asta era suficient.