— Soacra a decis că sunt obligată. Soțul a susținut-o. Iar eu am deschis pur și simplu ușa… și le-am arătat ieșirea.

 

Apartamentul mirosea a chiftele prăjite, a fixativ proaspăt și a ceva încă… neliniștitor, de parcă aerul însuși știa că urmează să se întâmple ceva neplăcut.

 

Anna a intrat încet, încercând să nu lovească podeaua cu tocurile. Geanta cu laptopul i-a izbit coapsa, dar nu a băgat de seamă durerea. În bucătărie erau deja așezați. Patru farfurii, un morman de salată de cartofi, picături de maioneză pe marginea mesei și, desigur, Margaret Collins.

 

— Uite-o și pe ea, susținătoarea noastră financiară, — a spus soacra cu un zâmbet prefăcut, fără să-și ridice privirea. — Iar ai întârziat? Munca e mai importantă decât familia, nu-i așa?

 

— Bună seara, — a răspuns calm Anna, scoțându-și haina. — Ședința s-a prelungit. A început un proiect nou.

 

Daniel, soțul ei, scormonea cu furculița în supa rece. La cină. În iunie.

*

— Un proiect nou? — s-a animat Richard Collins, socrul, ștergându-și buzele cu un șervețel. — Asta înseamnă bani!

 

— Da, da, exact la asta mă gândeam, Anna dragă, — a intervenit Margaret Collins, — dacă tot îți merge bine, poate ne ajuți puțin? Așa, în familie.

 

Anna a încremenit. Cunoștea acel ton — moale, unsuros, parcă mângâie, dar miroase a capcană.

 

— Eu și Richard avem pereții din living care se macină. Și bucătăria e veche, are nevoie de renovare. Iar tu ești acum manager, ai un salariu bun.

 

Daniel și-a strâns buzele. Deci știa.

 

— Vreți să…?

 

— Nu-ți face griji, — a ridicat mâna Margaret Collins. — Vom returna totul. Ia doar creditul pe numele tău. Nouă nu ni se mai acordă — vârsta. Ție, în schimb, cu plăcere. Un milion, poate un milion și jumătate. Îl achiți rapid.

 

Anna a râs. Tare. Aproape cu răutate.

 

— Minunat, — a spus ea. — Eu muncesc, eu iau creditul, iar voi… vă odihniți după renovare?

 

— Nu exagera, — a intervenit Daniel încet, fără să o privească. — Sunt părinții mei. Trebuie ajutați.

 

— Și tu nu poți singur? — a replicat Anna tăios. — Ajută-i. Eu nu sunt obligată.

 

— Ești soție, — a izbucnit Margaret Collins. — Iar soția trebuie să fie un sprijin. Nu să calculeze cine cui ce datorează. Pe vremuri, femeile își știau locul…

*

— Știu, — a întrerupt-o Anna. — Când totul cade pe umerii femeii, iar cuvintele ei nu contează. Când nora e o ajutoare gratuită, bucătăreasă și bonă în același timp.

 

S-a lăsat liniștea. Nici lingurile nu mai zornăiau.

 

— Așa stau lucrurile, — a spus ferm Anna, împingând scaunul. — Eu nu vă datorez nimic. Aveți apartamentul vostru — trăiți cum vreți. Vreți renovare — economisiți, vindeți casa de la țară, dar fără mine.

 

— Iată familia modernă, — a șuierat Margaret Collins, ducând mâna la piept. — Trăiește în familia noastră și îndrăznește să spună „apartamentul vostru”! Daniel, ai auzit?

 

— Am auzit, — a răspuns el încet. — Dar, mamă, Anna are dreptate. Nu o putem obliga.

 

— Aha, — a gândit Anna, — acum va plânge și va alerga după credit.

 

— Putem vorbi? — a adăugat Daniel, ridicându-se de la masă.

 

Anna l-a privit ca pe un cunoscut întâmplător — parcă apropiat, dar deja străin.

 

— Desigur, Daniel. Vorbim. Doar nu aici. Unde nu miroase a reproșuri și a supă rece în iunie.

 

Și a ieșit.

 

Anna nu și-a ridicat vocea. Tocmai în asta era puterea ei — nu mai avea de gând să dovedească ceea ce era evident.

 

— Pentru ce anume? — a repetat ea încet. — Pentru facturile pe care le-am plătit? Pentru mobilierul pe care l-am cumpărat? Sau pentru faptul că, în toți acești ani, tu și mama ta m-ați considerat un accesoriu temporar al familiei voastre?

 

Avocatul a tușit ușor și și-a coborât privirea spre acte.

 

— Din punct de vedere formal, apartamentul a fost achiziționat în timpul căsătoriei, — a început el precaut. — Dar cea mai mare parte a ratelor…

*

 

— Cea mai mare parte a ratelor a fost plătită din contul meu, — l-a întrerupt calm Anna. — Am adus toate dovezile. Până la ultimul ban.

 

Daniel a privit în altă parte. Deodată părea tern, pierdut, ca și cum discuția nu avea loc cu soția lui, ci cu o femeie străină, prea bine pregătită.

 

— Nu am vrut să ajungem aici, — a murmurat el. — Mama insista. Spunea că ești oricum „prea independentă”…

 

— Exact, — a dat din cap Anna. — Prea independentă. Pentru voi.

 

Margaret Collins nu a mai rezistat și a intervenit, ridicând tonul:

 

— Nu te mai da victimă! Ai trăit bine! Te-am primit, te-am hrănit, te-am ajutat!

 

Anna s-a întors încet spre ea.

 

— Nu m-ați primit. M-ați tolerat. Atât timp cât eram comodă.

 

Din nou, tăcerea a umplut încăperea — densă, apăsătoare. Avocatul a închis calm dosarul.

 

— Din punct de vedere juridic, — a spus el, — pretențiile nu sunt întemeiate. Aș recomanda rezolvarea situației pe cale amiabilă. Fără proces.

 

— Perfect, — a spus Anna. — Atunci problema este închisă.

 

Daniel s-a ridicat.

 

— Deci… s-a terminat?

 

Anna l-a privit atent. Nu cu ură — ci cu o înțelegere definitivă.

*

— Totul s-a terminat în momentul în care ai acceptat să discuți cât „îți datorez”.

 

El a dat din cap. Fără obiecții. Și, pentru prima dată, fără mama lângă el.

 

Au plecat. Ușa s-a închis încet, dar definitiv.

 

Seara, Anna a stat mult timp lângă fereastră. Orașul forfotea, trăia, iar în acest zgomot nu mai era neliniște. Era spațiu.

 

Și-a turnat ceai, a scos laptopul, a deschis fișierele de lucru. Apoi le-a închis. Astăzi nu era despre muncă.

 

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Sophie:

„Cum ești?”

 

Anna a zâmbit și a scris:

„Liniștită. Pentru prima dată cu adevărat.”

*

A stins lumina și a trecut prin apartament — al ei. Nu perfect, nu de paradă, dar sincer.

 

Uneori, ca să rămâi tu însăți, e suficient să deschizi ușa.

Și să nu mai ții pe nimeni.