— Și de ce ar trebui să mă mut eu, dacă apartamentul îmi aparține? — a întrebat calm Clara.

 

Clara a știut întotdeauna că apartamentul cu două camere din chiar centrul orașului era un adevărat dar al sorții. Când bunicul Edward Collins i-a lăsat locuința prin testament, mulți dintre rude au privit-o pieziș, dar nimeni nu a îndrăznit să conteste actele. Totul fusese întocmit impecabil, fără nicio portiță pentru pretenții.

 

După căsătoria cu Martin, soțul s-a mutat la ea. Apartamentul a devenit casa lor comună, deși, din punct de vedere legal, proprietara rămânea Clara. Martin glumea atunci că s-a mutat la o „femeie proprietar”, iar acest lucru nu îl deranja deloc. Dimpotrivă, părea că situația îi convenea pe toți.

*

Primele luni de viață împreună au semănat cu o idilă din romanele de dragoste. Martin ajuta la gătit, spăla vasele după Clara, cumpăra alimente pentru casă. Salariul lui era bun — lucra ca inginer într-o companie mare, iar bugetul familiei se completa regulat. Clara lucra ca contabilă într-o firmă mică, câștiga modest, dar stabil.

 

Soacra, Margaret, la început s-a comportat reținut. Venea în weekend, aducea prăjituri, se interesa de viața tinerilor. Clara încerca să o primească cu căldură, gătea prânzuri, se arăta o gazdă ospitalieră. Margaret zâmbea, lăuda ordinea din casă și spunea că fiul ei a făcut o alegere bună.

 

— Martin este foarte gospodăros — spunea soacra, privind bucătăria renovată. — Iar tu, Clara, ești o soție bună. Dumnezeu să vă dea fericire.

 

Clara credea în sinceritatea acestor cuvinte. Părea că familia o acceptase ca pe cineva de-al lor. Nu existau certuri, nu apăreau conflicte. Chiar și atunci când Margaret sugera că ar fi timpul pentru nepoți, Clara nu se supăra. Totul se încadra în limitele unei relații familiale obișnuite.

 

Primele semne de neliniște au apărut la aproximativ jumătate de an după nuntă. Martin a început să vorbească despre viitor, despre siguranța familiei în caz de situații neprevăzute. Vorbea vag, alegându-și cu grijă cuvintele.

 

— Clara, te-ai gândit vreodată cum am putea să ne protejăm bunurile? — a întrebat el într-o seară, în timp ce se uitau la televizor.

 

— În ce sens să le protejăm? — Clara și-a desprins privirea de ecran.

 

— Ei bine… în viață se pot întâmpla multe. Boli, probleme la serviciu. Ar fi bine să ne gândim cum să ferim familia de riscuri.

 

Clara a dat din cap, fără să acorde o importanță deosebită. Discuția i s-a părut una abstractă — multe cupluri vorbesc despre astfel de lucruri când își fac planuri de viitor.

 

Dar câteva zile mai târziu, Martin a revenit la subiect. De data aceasta, mult mai concret.

 

— Clara, m-am gândit la apartamentul nostru. Ce s-ar întâmpla dacă mi s-ar întâmpla ceva? Tu ai rămâne singură, iar din punct de vedere juridic locuința este doar pe numele tău. Mama mea, de exemplu, nu ar avea niciun drept.

 

— Martin, despre ce vorbești? — Clara a lăsat cartea deoparte. — Ce drepturi ar trebui să aibă Margaret asupra apartamentului meu?

 

— Nu vorbesc despre drepturi. Doar… familia trebuie să fie protejată. Suntem un întreg acum.

 

Clara a tăcut, dar un sentiment ciudat i-a apărut în piept. Ceva din tonul lui o neliniștea. Până atunci, Martin nu mai adusese vorba despre proprietatea locuinței.

 

După o săptămână, a sunat Margaret. Vocea soacrei era deosebit de blândă, aproape mierosă.

 

— Draga mea Clara, ce mai faci? Cum este Martin?

 

— Totul e bine, Margaret. Martin muncește, eu la fel. Totul e în regulă.

*

— Mă bucur. Clara, pot să vorbesc puțin cu tine? Am o idee importantă.

 

— Desigur, te ascult.

 

— M-am gândit la viitorul vostru, la familie. Ar fi bine ca documentele să fie aranjate astfel încât totul să fie sigur. Pentru orice eventualitate.

 

Clara s-a încruntat, deși Margaret nu o putea vedea.

 

— Despre ce documente este vorba?

 

— Despre apartament. Poate ar trebui să te gândești la o donație? Să fie totul ca într-o familie adevărată. Îl iubești pe fiul meu, nu-i așa?

 

Întrebarea părea retorică, dar Clara a simțit presiunea.

 

— Margaret, apartamentul l-am primit de la bunicul meu. De ce să-l donez cuiva?

 

— Nu mă înțelege greșit. E doar o formalitate. Așa Martin va fi liniștit că familia are o bază sigură.

 

— Trebuie să mă gândesc — a spus Clara și a încheiat convorbirea.

 

Seara, i-a povestit totul lui Martin. El a ascultat, a dat din cap și a spus:

 

— Mama își face griji pentru noi. Dar decizia, desigur, îți aparține.

 

Neutralitatea tonului lui i s-a părut stranie. De obicei, Martin comenta activ intervențiile mamei sale, uneori chiar le critica. Acum părea să se retragă din discuție.

 

A doua zi, Clara a luat o decizie. A sunat-o pe Margaret și i-a explicat calm poziția ei.

 

— M-am gândit la donație. Apartamentul este al meu, actele sunt în regulă. Nu este logic să-l trec pe numele altcuiva.

 

— Dar voi sunteți familie…

*

— Tocmai pentru că suntem familie, nu este nevoie de documente suplimentare. Martin este soțul meu și locuiește aici legal.

 

Margaret a tăcut câteva secunde, apoi a oftat.

 

— Păcat. Speram că înțelegi importanța unor astfel de lucruri.

 

După această discuție, atmosfera din casă a început să se schimbe. Martin a devenit mai tăcut, zâmbea mai rar, evita conversațiile lungi. Când Clara încerca să afle cauza schimbării, el răspundea evaziv.

 

— Sunt doar obosit la muncă. Nimic special.

 

Dar Clara simțea că nu era vorba de oboseală. Soțul ei se îndepărta de viața de familie. Nu mai ajuta prin casă, nu mai cumpăra alimente, nu se interesa de planurile de weekend. Când veneau facturile, Martin se prefăcea că nu le vede.

 

— Martin, trebuie plătită lumina și gazul — spunea Clara, întinzându-i chitanțele.

 

— Plătește-le. Este apartamentul tău — răspundea el, fără să ridice privirea din telefon.

 

Replica a sunat rece, aproape ostil. Clara a pus chitanțele pe masă și a ieșit din cameră. Pentru prima dată în căsnicie, a simțit că între ei se formase o graniță invizibilă.

 

Margaret a început să vină mai des. De data aceasta se comporta diferit — vorbea mai tare, dădea ordine în bucătărie, ca și cum s-ar fi aflat în propria casă. Clara încerca să-și păstreze calmul, dar tensiunea creștea.

 

— Martin, de ce aveți un frigider atât de mic? — a întrebat Margaret la una dintre vizite. — Pentru o familie ar trebui unul mai mare.

 

— Acesta ne este suficient — a răspuns Clara.

 

— Ție poate îți este suficient. Dar familia are nevoie de unul normal.

 

*

— Un frigider „normal” este o chestiune de preferință, nu de necesitate — a răspuns Clara calm, dar în vocea ei se simțea deja o tensiune reținută.

 

Margaret a strâns buzele și a aruncat o privire semnificativă către fiul ei.

 

— Vezi, Martin? Exact despre asta vorbesc. Gândește doar pentru tine, nu pentru familie.

 

Martin a ridicat din umeri, evitând privirea soției.

 

— Mama vrea doar ce e mai bine, Clara. Nu trebuie să iei totul atât de personal.

 

Acea frază a fost picătura finală. Clara a simțit cum ceva se rupe definitiv în interiorul ei — nu cu zgomot, ci cu o liniște rece și clară.

 

— Nu iau nimic personal — a spus ea încet. — Doar constat un fapt: în această casă, părerea mea contează din ce în ce mai puțin.

 

Margaret s-a ridicat de pe scaun.

 

— Dacă tot ești atât de sensibilă, poate ar fi bine să te gândești dacă ești pregătită pentru viața de familie adevărată.

 

Clara a zâmbit. Fără bucurie.

 

— Viața de familie adevărată nu începe cu presiuni și șantaj emoțional.

 

În acea seară, după ce Margaret a plecat, Martin nu a spus aproape nimic. S-a retras în dormitor, iar Clara a rămas în bucătărie, privind masa pe care o aranjase cândva cu atâta grijă. Totul era la locul lui, dar casa nu mai părea un cămin.

 

Zilele următoare au confirmat temerile ei. Martin devenise distant. Vorbea scurt, mânca în tăcere, pleca mai devreme și se întorcea târziu. Cheltuielile cădeau exclusiv pe umerii Clarei. Facturile, mâncarea, reparațiile — toate.

 

Într-o sâmbătă dimineață, Margaret a apărut din nou, fără să anunțe. De data aceasta, nici măcar nu și-a scos pantofii imediat.

 

— Am vorbit cu Martin — a spus ea direct. — Credem că ar fi mai bine să vă reorganizați viața.

 

— Ce înseamnă asta? — a întrebat Clara, simțind cum i se strânge stomacul.

 

— Înseamnă că, dacă nu vrei să faci un gest pentru familie, poate ar fi mai corect ca tu să te muți. Martin este fiul meu, are nevoie de stabilitate.

 

Clara a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a inspirat adânc.

*

— Așadar, să înțeleg: mi se cere să părăsesc propriul apartament?

 

— Nu „se cere” — a corectat Margaret. — Este doar o soluție logică.

 

Atunci a intrat Martin în bucătărie. Privirea lui era obosită, dar hotărâtă.

 

— Clara, mama are dreptate. Nu mai putem continua așa. Tensiunea ne distruge.

 

Clara l-a privit atent, de parcă îl vedea pentru prima dată.

 

— Și soluția este să plec eu?

 

Martin a tăcut. Tăcerea a fost răspunsul.

 

— În regulă — a spus Clara liniștit. — Atunci hai să lămurim ceva.

 

A mers în dormitor, a scos din sertar mapa cu documente și s-a întors în bucătărie. A pus actele pe masă, cu grijă.

 

— Apartamentul este al meu. Legal. Exclusiv. Nu există nicio discuție aici.

 

Margaret a făcut un gest iritat.

 

— Hârtii, hârtii… Viața nu se rezumă la acte.

 

— Ba da — a răspuns Clara. — Mai ales când cineva încearcă să te scoată din propria casă.

 

S-a întors către Martin.

 

— Ai avut ocazia să fii soțul meu. Să mă susții. Să spui „nu” atunci când trebuia. Ai ales altceva.

*

— Clara… — a început el.

 

— Nu — l-a oprit ea. — Este suficient. Voi nu pleca. Dacă cineva trebuie să-și facă bagajele, nu voi fi eu.

 

Margaret a roșit de furie.

 

— Îți vei regreta decizia.

 

— Poate — a răspuns Clara calm. — Dar nu o voi regreta pe aceasta.

 

În aceeași zi, Martin a plecat. Cu două genți și fără să se uite înapoi. Margaret l-a urmat, trântind ușa.

 

Apartamentul a rămas tăcut. Clara s-a așezat pe canapea și a închis ochii. Nu plângea. Simțea oboseală, dar și o ușurare neașteptată.

*

Pentru prima dată după mult timp, casa îi aparținea din nou — nu doar pe hârtie, ci și în suflet.

 

Și asta era suficient.