— Să mă dai afară din propriul meu apartament? Curajos. Dar acum zburați amândoi — și fără drept de întoarcere!

*

Cheile au zornăit în broască, iar Lidia a împins ușa apartamentului ei cu două camere. Căldura de iulie de afară o făcuse să pornească aerul condiționat încă de dimineață, așa că în casă ar fi trebuit să fie răcoare. În locul liniștii așteptate, a întâmpinat-o râs de copii și voci necunoscute, care i-au strâns stomacul.

 

Lidia s-a oprit în hol. Pe podea erau împrăștiate sandale străine, jucării pentru copii și o geantă de voiaj care cu siguranță nu aparținea nici ei, nici lui Nicola. Din living se auzeau televizorul și voci de femei. Pentru o clipă i-a trecut prin minte un gând absurd — dacă nu cumva a greșit apartamentul?

— Este cineva aici? — a strigat Lidia, îndreptându-se spre living.

 

În fața ochilor i s-a desfășurat o scenă aproape ireală. Pe canapea, cu aerul unei stăpâne absolute, stătea Laura, soacra ei, în halat de casă și papuci. Lângă ea era o femeie tânără cu doi copii: unul se târa pe covor, celălalt era în brațele ei. Mobilierul fusese mutat, ca și cum apartamentul fusese pregătit special pentru copii.

 

— A, a venit Lidia! — s-a întors Laura, de parcă ar fi întâmpinat o musafiră în propria casă. — Fă cunoștință, ea este Victoria, sora lui Nicola. Iar aceștia sunt copiii ei — Arthur și Lucas.

 

Lidia privea scena în tăcere, simțind cum neliniștea crește. Victoria, de vreo douăzeci și cinci de ani, a dat din cap în semn de salut, continuând să legene copilul. Băiatul mai mare, de aproximativ trei ani, împrăștia cu entuziasm piese de construcție pe podea.

 

— Scuzați-mă — a spus în cele din urmă Lidia, încercând să-și păstreze calmul — dar ce se întâmplă aici?

 

— Victoria s-a mutat temporar la voi — a declarat Laura pe un ton care nu admitea replică. — Are probleme cu locuința, iar familia trebuie să ajute familia.

 

Lidia a simțit cum i se urcă sângele în obraji. Nimeni nu-i ceruse acordul. În propria ei casă, se trezise în fața unui fapt împlinit.

 

— Unde este Nicola? — a întrebat ea, abținându-se cu greu.

 

— La muncă, bineînțeles — a mormăit soacra. — Un bărbat trebuie să câștige bani, nu să stea prin casă.

 

Lidia a mers în bucătărie, sperând să găsească măcar acolo ordine. Dar și acolo a fost întâmpinată de haos. Chiuveta era plină de vase murdare, pe aragaz erau oale cu resturi de mâncare, iar frigiderul stătea deschis. Laura se comporta ca pe propriul teritoriu.

 

— Laura — a început Lidia cu grijă — trebuie să vorbesc cu Nicola. Nu m-a anunțat despre oaspeți.

 

— Ce oaspeți? — s-a indignat ea. — Victoria este sora soțului tău. Iar copiii sunt nepoții noștri.

 

— Dar trebuia să știu…

 

— Ce anume? — a întrerupt-o Laura. — Că familia se sprijină în momente grele? Asta este de la sine înțeles.

 

Lidia a încercat să-l sune pe soțul ei, dar telefonul era indisponibil. Evident, Nicola evita convorbirea.

 

*

— Într-o casă străină? — a repetat Lidia, privind-o pe soacră drept în ochi. — Sunteți sigură că este o casă străină?

 

În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Chiar și televizorul a părut să amuțească pentru o clipă. Laura a clipit derutată, apoi și-a îngustat privirea.

 

— Ce-ți permiți? — a șuierat ea. — Ți-ai pierdut complet măsura?

 

Fără să spună nimic, Lidia a deschis mapa și a așezat documentele pe măsuța de cafea. Deasupra, actul de proprietate.

 

— Acesta este apartamentul meu — a spus calm. — Cumpărat cu banii mei. Creditul este pe numele meu. Legal și practic.

 

Laura s-a aplecat brusc, a apucat hârtiile și le-a parcurs în grabă. Fața i s-a albit, apoi s-a înroșit.

*

— Sunt… formalități — a mormăit ea. — Familia nu trăiește după hârtii!

 

— Eu trăiesc — a răspuns Lidia. — Și exact după aceste „hârtii” vă aflați aici fără acordul meu.

 

Nicola a sărit de pe canapea.

 

— Lidia, ce faci? — în vocea lui se simțea panica. — Nu face scene…

 

— Scena a fost în ultimele trei zile — l-a întrerupt ea. — Nu dorm, nu mănânc, nu pot lucra. Sunt tratată ca o servitoare în propria casă. Iar tu taci.

 

Victoria și-a strâns copilul la piept.

 

— Este doar temporar… — a spus ea încet. — Chiar nu avem unde merge.

 

— Nu este responsabilitatea mea — a spus ferm Lidia. — Nu mi-am dat acordul, nu am stabilit termene și nu am acceptat să trăiesc așa.

 

Laura s-a ridicat brusc.

 

— Cum îndrăznești! — a strigat ea. — După tot ce am făcut pentru tine!

 

— Ce anume ați făcut? — a întrebat Lidia calm. — Ați țipat la mine? Ați dat ordine în bucătăria mea? Mi-ați spus cum să trăiesc?

Soneria a întrerupt disputa. Lidia nici nu s-a clintit.

 

— Taxi — a spus ea. — Prima mașină a sosit.

 

— Ai înnebunit! — a strigat Nicola. — Îți dai afară mama și sora cu copiii?!

 

— Le ofer posibilitatea să meargă unde sunt dorite — a răspuns ea. — Unde erau așteptate.

 

Laura s-a întors spre fiul ei.

 

— Spune-i! — a poruncit ea. — Ești bărbat sau nu?

 

Nicola stătea nemișcat, cu pumnii strânși. În privirea lui se amestecau frica, furia și confuzia — dar nu și hotărârea.

 

— Mamă… poate e mai bine să mergeți deocamdată la tine… — a murmurat el.

 

Laura l-a privit ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.

 

— Am înțeles — a spus încet. — N-am să uit asta.

 

Au strâns lucrurile în tăcere. Victoria plângea, îmbrăcând copiii. Laura trântea sertarele ostentativ. Nicola se mișca fără scop.

 

A doua mașină a sosit câteva minute mai târziu.

— Dar tu? — l-a întrebat Lidia pe soțul ei. — Tu mergi cu ei.

 

— Ce?! — a pălit el. — Vorbești serios?

 

— Absolut. Am nevoie de timp. Și de liniște.

 

— Nu poți pur și simplu…

 

— Pot — l-a întrerupt ea. — Și o fac acum.

 

Când ușa s-a închis în urma ultimului taxi, apartamentul a fost cuprins de o liniște apăsătoare. Lidia a stins luminile, a adunat jucăriile într-o pungă și a lăsat-o lângă ușă.

 

Și-a făcut un ceai, s-a așezat lângă fereastră și, pentru prima dată după zile întregi, a simțit cum tensiunea se risipește. Mâinile îi tremurau, dar înăuntru era calm.

 

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Nicola:

„Vom vorbi. Ai exagerat.”

 

Lidia a privit ecranul, a șters mesajul și a trecut telefonul pe silențios.

 

Știa că vor urma discuții, acuzații și presiuni. Dar cel mai greu pas fusese deja făcut — se alesese pe sine.

 

Și în seara aceea, apartamentul a redevenit acasă.