— S-a întors din delegație și și-a surprins soția cu vecinul.

 

Alexandru a introdus cheia în yală și a deschis ușa în liniște. Delegația se terminase cu o zi mai devreme și hotărâse să facă o surpriză — nu spusese nimănui că se întoarce.

 

În hol ardea o lumină difuză. Chiar din prag l-a cuprins un sentiment apăsător. În aer plutea un parfum străin — nu al lui, nu al Clarei. Din dormitor se auzeau sunete înăbușite.

 

Alexandru și-a scos pantofii cu grijă. Lângă intrare se afla o pereche de pantofi bărbătești pe care nu îi mai văzuse niciodată acolo. Inima i s-a strâns dureros, un fior rece i-a trecut pe șira spinării.

 

Pas cu pas s-a apropiat de ușa dormitorului, întredeschisă. Mintea deja bănuia ce urma să vadă, dar inima încă se agăța de speranță.

 

Din interior se auzeau voci — una feminină și una masculină. Vocea feminină era a Clarei. Cealaltă… era dureros de cunoscută. Vocea vecinului, Lucas. Șușoteau și râdeau încet.

 

Alexandru a privit cu grijă prin spațiul dintre ușă și toc — și a încremenit. Pe pat era întinsă Clara, cu părul răsfirat pe pernă. Deasupra ei era aplecat Lucas.

 

Propriul dormitor. Propriul pat. Și un alt bărbat lângă soția lui.

 

Clara a deschis ochii și i-a întâlnit privirea lui Alexandru. A țipat și a tras repede cearșaful peste ea.

 

— Ce înseamnă asta? — vocea lui Alexandru a sunat surd, dar amenințător.

 

A deschis ușa larg. Lucas a sărit în picioare și a început să-și tragă pantalonii în grabă. Pe chipul lui se citeau confuzia și frica.

*

— Alex, eu… așteaptă, hai să vorbim calm… — a bâiguit el.

 

— Calm? — Alexandru a zâmbit amar. — Ești în casa mea, cu soția mea, și îmi spui „calm”?

 

Clara a izbucnit în plâns:

 

— Alex, te rog, nu face prostii… îți voi explica totul…

 

— O să-mi explici? — în vocea lui a apărut oțelul. — Ce anume? Că „a intrat din greșeală”?

 

Lucas a ridicat mâinile, făcând un pas înapoi:

 

— Alexandru, te rog, nu te înfuria.

 

— Nu-mi mai spune așa, — a spus el tăios. — Nu mai ești prietenul meu.

 

A făcut un pas înainte și l-a lovit dintr-o singură mișcare. Lucas a fost aruncat spre perete, ținându-se de ochi.

 

— Alex, ajunge! — Clara s-a aruncat între ei. — Te implor, oprește-te!

 

— Dă-te la o parte, — a spus el răgușit și a împins-o. Clara a căzut lângă pat, lovindu-se la umăr. Alexandru a încremenit — nu voia să-i facă rău. Dar furia din el clocotea.

 

— Luați-vă lucrurile și plecați din casa mea, — a spus rece. — Amândoi.

 

Lucas și-a înșfăcat hainele și a fugit afară. Clara a rămas în picioare, tremurând.

 

— Alex, nu mă alunga… — a șoptit ea. — Nu am unde să mă duc.

 

El s-a întors cu spatele.

 

— Cinci minute. Ia strictul necesar și pleacă.

 

Ea plângea în tăcere, îndesând lucruri într-o geantă.

 

Când Clara a ieșit, Alexandru i-a întins verigheta.

 

— Ia-o. Nu-ți mai trebuie.

 

Ea a luat inelul, a plecat capul și a spus încet:

 

— Iartă-mă.

 

— Pleacă, — a repetat el.

 

Ușa s-a închis.

*

În apartament s-a lăsat liniștea. Alexandru stătea nemișcat, încercând să accepte că totul se terminase. Cu o zi înainte îi lipseau soția și copiii și visa la o seară caldă acasă. Acum, locuința era goală.

 

S-a așezat pe un scaun și și-a acoperit fața cu mâinile. Gâtul i s-a strâns, respirația i-a devenit grea. Ar fi vrut să țipe, dar nu mai avea putere.

 

Privirea i-a căzut pe o fotografie — el, Clara și copiii, la mare. Fericiți. A smuls rama și a aruncat-o pe podea. Sticla s-a spart.

 

În piept era un gol. Doar durere și furie.

 

În acel moment a sunat telefonul. Pe ecran apărea Martin.

 

— Alex, ce se întâmplă? Vecina spune că a fost scandal la voi, — a spus o voce îngrijorată.

 

— M-a înșelat, — a răspuns Alexandru apăsat. — Cu Lucas.

 

La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.

 

— Frate, ține-te tare. Doar să nu faci vreo prostie, bine?

 

— Nu-ți face griji, — a spus Alexandru încet. — Nu acționez la nervi. Dar vor răspunde pentru asta.

 

În zori, Alexandru a mers să-și ia copiii de la soacră.

 

Elisabeta a deschis ușa cu privirea în jos.

 

— Bună, Alexandru. Ne pare foarte rău…

 

În sufragerie stătea socrul, Robert.

 

— Fiule, suntem în stare de șoc. Nici nu știm ce să spunem.

 

— Unde sunt copiii? — a întrebat Alexandru.

 

— În camerele lor. Le-am spus că tu ai venit mai devreme, iar mama lor a întârziat, — a răspuns Elisabeta.

 

— Mulțumesc. Așa e mai bine.

 

— Clara este în cealaltă cameră, — a adăugat ea. — Am decis că e mai bine să nu vă întâlniți.

 

— Așa e corect, — a dat din cap Alexandru.

 

Robert a întrebat cu grijă:

 

— Nu te vei răzgândi în privința divorțului, nu-i așa?

*

Alexandru a oftat greu:

 

— După asta, nu mai există cale de întoarcere.

 

S-a uitat pe fereastră, unde copiii se jucau, și și-a strâns pumnii.

 

— Pentru ei voi rezista. Iar Clara… să trăiască așa cum crede de cuviință.

 

*

Alexandru a plecat de la casa soacrei aproape de prânz. Copiii îi făceau cu mâna de la fereastră, fără să înțeleagă pe deplin de ce tata era atât de serios și de ce mama nu ieșise să-și ia rămas-bun. S-a așezat la volan și a stat câteva minute privind în gol. Acum cel mai important era să nu se frângă — pentru ei.

 

Primul loc unde a mers a fost la un avocat. A vorbit scurt, fără emoții, ca și cum ar fi povestit viața altcuiva. Hârtii, date, semnături. Totul a devenit surprinzător de rece și clar.

 

— Divorțul va dura ceva timp, — a spus femeia, punând documentele într-un dosar. — Dar, în aceste condiții, situația copiilor este aproape clară. Sunteți pregătit?

 

— Sunt pregătit deja, — a răspuns Alexandru fără să ezite.

 

Seara s-a întors în apartamentul gol. Liniștea nu-l mai apăsa — era goală, ca după o explozie. Alexandru a deschis dulapul, a scos o cutie cu fotografii și le-a privit mult timp. În unele Clara râdea, în altele îl îmbrățișa, în altele suflau împreună în lumânările de pe tort. Nu le-a rupt și nu le-a aruncat — a pus cutia la loc, cu grijă, și a ascuns-o mai departe. Fusese viața lui de dinainte. Dureroasă, dar trăită.

 

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Clara:

„Putem vorbi? Mai trebuie să iau câteva lucruri.”

 

A privit mult ecranul, apoi a scris scurt:

„Ia-le când nu sunt acasă. Lasă cheia.”

 

Răspunsul a venit aproape imediat:

„Alex, chiar nu am vrut…”

 

A închis telefonul.

 

După o săptămână, Alexandru i-a luat pe copii la el. Pentru prima dată după mult timp, apartamentul s-a umplut de voci, râsete și jucării împrăștiate. Învăța din nou — să fiarbă terci dimineața, să împletească codițe, să citească povești seara. Era greu și stângaci, dar era viață.

 

Într-o seară, fiul cel mare a întrebat brusc:

 

— Tati, mama se mai întoarce la noi?

 

Alexandru s-a așezat lângă el și l-a îmbrățișat.

 

— Nu. Dar mama vă iubește. Doar că acum totul va fi diferit.

 

— Dar tu? — a întrebat încet fiica. — Tu nu ne vei lăsa, nu-i așa?

 

— Niciodată, — a spus ferm. Și a înțeles că aceasta era adevărul în care credea cel mai mult.

 

Divorțul s-a finalizat după câteva luni. Fără scandaluri, fără întâlniri. Clara a semnat totul rapid, fără să-l privească. Lucas a dispărut din viața lor la fel de brusc cum apăruse — Alexandru nu a mai auzit nimic despre el și nici nu și-a dorit.

 

A trecut un an.

*

Într-o zi obișnuită, Alexandru stătea pe o bancă lângă curtea școlii, așteptându-și copiii. Toamna era caldă, soarele jos. Lângă el s-a așezat o femeie cu o carte, i-a zâmbit și l-a întrebat în ce clasă sunt copiii lui. O conversație simplă. Liniștită. Fără durere.

 

Alexandru și-a dat seama că, pentru prima dată după mult timp, respira liber.

 

Nu mai era furios. Nu mai aștepta scuze. Nu se mai întorcea cu gândul la acea noapte. Trădarea nu mai era centrul vieții lui — devenise punctul după care învățase să se aleagă pe sine.

 

Când copiii au ieșit alergând din școală și s-au aruncat în brațele lui, Alexandru s-a ridicat, a zâmbit și a mers spre ei.

 

Casa nu mai era doar un loc.

Devenise din nou un sprijin.