Nu vreau un copil de la o șoarece cenușie”, a aruncat el, întinzându-i banii. Soarta îi pregătise o lecție cumplită

 

Aerul de seară era răcoros și umed, dar în interiorul mașinii scumpe plutea mirosul de piele încinsă și parfumul scump al lui Alexander. Helena stătea pe scaunul din dreapta, strângând în mâini poșeta, simțind cum o neliniște inexplicabilă îi urcă în piept. Alexander tăcuse aproape tot drumul, iar când opriră pe faleza pustie, se întoarse spre ea cu un zâmbet rece, prădător.

 

— Ei bine, Helena, asta a fost tot. Distracția noastră s-a terminat, ca să spun așa, — vocea lui era ciudat de egală, lipsită de orice emoție.

 

Helena clipi derutată. Nu înțelegea. Părea o glumă proastă, crudă. Doar ieri vorbiseră despre weekend, el îi promisese că o va prezenta prietenilor săi din clubul de iahturi.

 

— Alex, despre ce vorbești? Nu înțeleg… glumești? — vocea îi tremura.

 

Zâmbetul îi deveni și mai larg, dar privirea rămase de gheață.

 

— Ce glumă? Crezi că sunt idiot? — se aplecă spre ea, iar privirea lui deveni înfricoșătoare. — Sau ai crezut că nu-mi dau seama ce ai pus la cale? Ai decis că dacă rămâi însărcinată, fug cu tine direct la starea civilă? Naivă.

 

Lumea Helenei nu doar că se clătină — se făcu țăndări în mii de cioburi ascuțite, înfipte direct în inimă. Nu mai avea aer. Acuzația era atât de monstruoasă, atât de nedreaptă, încât nu putea scoate niciun cuvânt.

 

— Nu… nu e adevărat… — șopti într-un târziu, iar lacrimile îi umplură ochii, estompând luminile orașului nocturn. — A fost o întâmplare… Dumnezeu ne-a dat acest copil, Alex! Cum poți gândi așa?

 

— Nu-l amesteca pe Dumnezeu aici, — o întrerupse brutal. — Cu zeii descurcă-te singură. Ți-am spus clar: nu am nevoie de asta.

*

Se lăsă pe spătar, măsurând-o disprețuitor din cap până în picioare.

 

— Chiar ai crezut că eu, Alexander von Hartmann, mă însor cu tine? Cu o anonimă din mlaștina ta de provincie? Nu vreau un copil de la… una ca tine. Ai înțeles?

 

Cuvintele acestea erau mai cumplite decât o palmă. Ucideau, ardeau tot ce era viu în ea. Iar el, ca și cum ar fi încheiat execuția, scoase nepăsător din torpedou un plic alb și i-l aruncă pe genunchi.

 

— Aici sunt banii. Pentru avort și pentru biletul de întoarcere acasă, în satul tău. Să nu te mai văd niciodată. Și să nu mă mai suni.

 

Ușa mașinii se trânti. Cauciucurile scrâșniră. O clipă mai târziu, pe faleză rămăseseră doar zgomotul motorului îndepărtându-se și Helena — singură, zdrobită, umilită, strângând în mâini prețul trădării.

 

Timpul se opri. Helena stătea pe o bancă rece, fără să simtă vântul tăios sau frigul care îi străbătea trupul. Nu mai plângea — lacrimile se terminaseră în mașină. Înăuntru era doar un gol sonor și dureros. Mâinile, ca și cum n-ar fi fost ale ei, deschiseră plicul. Înăuntru era un teanc ordonat de bancnote noi. Plănuise totul dinainte. Gândul îi sfâșie din nou sufletul. Nu ezitase nicio clipă. O ștersese din viața lui ca pe o greșeală banală și îi stabilise chiar și prețul în valută străină.

 

— Domnișoară, sunteți bine?

 

Tresări și ridică privirea. Lângă ea stătea un bărbat de vârstă mijlocie, într-un palton sobru, cu un portofel sub braț. Fața cu barbă îngrijită și ochelari cu rame subțiri îi părea vag cunoscută. O privea cu o îngrijorare sinceră.

*

— Iertați-mă, sunteți Helena? De la litere? Sunt Nicolas Dubois, v-am predat literatura universală semestrul trecut.

 

Nu îl recunoscu imediat. Chipul profesorului, atât de familiar la catedră, arăta cu totul altfel în penumbra falezei. Dar vocea lui calmă și atentă începu să o scoată din amorțeală.

 

— Domnule Dubois… — șopti ea, iar buzele îi tremurară din nou.

 

Se așeză lângă ea, păstrând o distanță precaută.

 

— Veneam de la o întâlnire târzie și v-am văzut stând aici, singură. Este deja târziu, metroul se va închide curând. Locuiți în celălalt capăt al orașului, dacă nu mă înșel. Haideți la mine, stau chiar în blocul alăturat. Beți un ceai fierbinte, vă încălziți, iar dimineață veți hotărî ce aveți de făcut. Nu e potrivit să rămâneți pe stradă în starea aceasta.

 

Helena nu mai avea nici putere, nici dorință de a se împotrivi, nici măcar de a gândi. Era frântă, iar grija neașteptată a unui om aproape necunoscut semăna cu un colac de salvare aruncat unui înecător. Dădu din cap în tăcere. El îi înțelese acordul, o apucă ușor de braț și o ajută să se ridice. Sprijinindu-se de mâna lui, ca de singurul punct solid într-o lume prăbușită, Helena îl urmă docil în întunericul aleii, departe de locul umilinței sale.

 

Apartamentul lui Nicolas Dubois era opusul complet al loftului rece și minimalist al lui Alexander. Acolo domneau liniștea și armonia. Rafturi înalte cu cărți până la tavan, un birou vechi sub o lampă verde, lumina caldă a unui lampadar, un fotoliu confortabil și o grămadă de reviste pe măsuța de cafea. Mirosea a lemn, a cărți vechi și a ceai proaspăt.

 

— Intrați, nu vă sfiiți, — spuse Nicolas, ajutând-o să-și scoată paltonul. — Am un trai de burlac, dar încerc să păstrez ordinea. Când e confort în casă, singurătatea se simte mai puțin.

 

Acea frază simplă și precisă atinse o coardă vie în sufletul Helenei. Lacrimile, despre care crezuse că s-au terminat pentru totdeauna, reveniră. El se prefăcu că nu observă și se întoarse din bucătărie cu două cești de ceai fierbinte cu melisă.

 

La ceai, în atmosfera calmă și discretă a compasiunii, Helena îi povesti totul fără să-și dea seama. Despre dragostea ei naivă, despre sarcină, despre cuvintele crude ale lui Alexander și despre plicul cu bani care încă îi ardea degetele în poșetă. Nicolas asculta fără să o întrerupă, fără judecată sau milă — doar cu o înțelegere profund omenească.

*

— Trebuie să vă odihniți. Și nu doar dumneavoastră, — spuse el în cele din urmă, arătând delicat spre pântecele ei. — Mergeți în dormitorul meu, este lenjerie curată. Eu voi dormi pe canapea. Nu vă împotriviți. Aveți nevoie de liniște.

 

Dimineața o întâmpină cu miros de cafea proaspătă și omletă. Helena se simțea puțin mai odihnită, dar complet pierdută. Și atunci Nicolas îi făcu cea mai neașteptată propunere din viața ei…

 

Se ridică cu mare greutate, apăsându-și palma pe abdomen. Durerea venea în valuri, sudoarea rece îi apărea pe tâmple. În fața ochilor i se amestecau cifrele de pe monitoare, graficele tranzacțiilor, fețele subordonaților — totul se transforma într-o pată cenușie. Apăsă butonul de apel.

 

— Martin! — rosti el răgușit. — Doctorul. Acum!

 

Patruzeci de minute mai târziu era deja transportat într-o clinică privată, unde nu se pun întrebări inutile și nu se țin predici morale — se cer doar semnături și bani. Dar chiar și acolo, printre pereții sterili și mirosul de antiseptic, Alexander simți pentru prima dată adevărata frică. Durerea nu mai tăia doar — îi sfâșia interiorul ca un prădător ajuns la pradă.

 

— Domnule Hartmann, — spuse medicul, un bărbat înalt cu ochi obosiți, — ați mers prea departe. Perforație de ulcer. Operație de urgență. Dacă mai întârziați câteva ore… nu mai ajungeați.

 

— Eu… voi muri? — întrebă Alexander stins.

 

Medicul îl privi atent.

 

— Vom face tot ce este posibil. Dar garanții nu există.

 

Înainte să fie dus în sala de operație, înțelese brusc un adevăr îngrozitor: dacă va muri, nu va fi lângă el niciun om care să plângă cu adevărat. Nicio soție. Niciun copil. Niciun prieten. Doar avocați, parteneri și documente reci de moștenire.

 

Se trezi la terapie intensivă. Capul îi vuia, trupul îi era străin și greu. Încercă să se miște — durerea răspunse imediat cu o lovitură surdă. O asistentă se aplecă asupra lui.

 

— Liniștiți-vă, v-ați trezit. Operația a reușit. Ați avut noroc.

 

„Noroc”, răsună în el. Nu se simțea norocos. Se simțea gol ca niciodată.

 

După câteva zile fu mutat într-un salon. Și chiar acolo îl ajunse trecutul.

 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă.

*

— Intrați, — spuse el obosit.

 

Ușa se deschise și în prag stătea un tânăr înalt, de vreo douăzeci și cinci de ani. Umeri lați, privire calmă, postură sigură. Îl privea pe Alexander drept în ochi — fără teamă, fără servilism, cu o ciudată combinație de stăpânire și forță interioară care îl străpunse.

 

— Sunteți Alexander von Hartmann? — întrebă el.

 

— Da. Iar tu cine ești?

 

Tânărul inspiră adânc.

 

— Mă numesc Lucas. Lucas Dubois. Sunt fiul dumneavoastră.

 

Lumea se fisură din nou. Dar de data aceasta nu cu zgomot. În tăcere. În interior.

 

— Prostii… — șopti Alexander. — Nu am copii.

 

— Aveți, — răspunse calm Lucas. — Doar ați uitat. Sau ați ales să uitați.

 

În salon intră o femeie. Părul ușor grizonat, riduri fine la colțul ochilor — dar aceeași ținută, aceeași privire. O recunoscu imediat. Chiar și după un sfert de secol.

 

Helena.

 

Îl privi mult timp. Fără ură. Fără furie. Doar cu o tristețe tăcută, matură.

 

— Bună, Alex, — spuse ea. — Sau acum trebuie să-ți spun domnule Hartmann?

 

Încercă să spună ceva — și nu reuși. Gâtul i se strânse ca și cum cuvintele aruncate odinioară pe faleză îl sugrumau din nou.

 

— Cum… cum m-ați găsit? — întrebă el răgușit.

 

— Ești prea vizibil, — răspunse calm Helena. — Când un om ridică turnuri până la cer, se vede de departe. Iar când cade — și mai tare.

*

Lucas făcu un pas înainte.

 

— Nu am venit pentru bani. Eu am un tată. Unul adevărat. Cel care m-a învățat să merg pe bicicletă, care a stat lângă mine nopțile când aveam febră, care a crezut mereu în mine.

 

Făcu o pauză.

 

— Dar am considerat că nu e drept să nu știți că atunci nu v-ați ucis doar pe mama mea cu vorbele. V-ați ucis pe dumneavoastră. Doar ați întins asta pe douăzeci și cinci de ani.

 

Helena se apropie.

 

— Te-am iertat demult, Alex. Nu pentru tine — pentru mine. Și pentru el, — încuviință spre Lucas. — Și pentru fiica noastră. Emma studiază medicina. Ironic, nu-i așa?

 

Degetele lui tremurau.

 

— Iar… Nicolas?

 

— A murit acum trei ani, — spuse ea încet. — Inima. Rapid. Fără chinuri. A plecat ca un om fericit. Iubit. Și necesar.

 

Cuvintele acestea îl loviră mai tare decât orice sentință.

 

— De ce ați venit? — întrebă el stins.

 

Lucas îl privi drept în ochi.

 

— Ca să trăiți. Nu ca miliardar. Ci ca om. Pentru că tatăl meu m-a învățat că nici cei mai frânți oameni nu trebuie abandonați complet.

 

În acea zi plânse pentru prima dată după mulți ani. Nu isteric. În liniște. Cu adevărat.

 

Trecuse un an.

 

Alexander vându o parte din afaceri, ieși din consiliul de administrație, păstrând doar o participație și un venit liniștit. Se mută într-o casă mică lângă mare. Acolo unde seara aerul miroase a sare și vânt, nu a bani.

 

Lucas venea des. Învățau să se cunoască din nou. Încet. Cu grijă. Fără cuvinte mari. Fără reproșuri.

 

Uneori venea și Helena. Se plimbau în tăcere, stăteau lângă apă. Trecutul nu mai ardea — doar amintea cât de crud poate fi prețul mândriei.

 

Și când, într-o seară, stând pe terasă, Alexander spuse:

 

— Am fost un monstru…

*

Helena răspunse calm:

 

— Nu. Ai fost gol. Iar asta e mult mai înfricoșător.

 

Mai trăi încă șapte ani.

 

La înmormântarea lui nu erau parteneri și politicieni. Erau Lucas, Emma, Helena — și marea. Doar marea.

 

Și poate abia atunci, pentru prima dată în viața lui, nu mai era singur.