Polina s-a trezit din sunetul televizorului aprins în sufragerie. Andrei deja se ridicase și pregătea micul dejun — lucru rar, pentru că de obicei dimineața fiecare se descurca singur. Mirosul de ouă prăjite umplea bucătăria, iar bărbatul stătea cu spatele la ușă, concentrat încordat asupra tigăii.

 

— Bună dimineața, — spuse Polina, apropiindu-se de espressor.

 

— Salut, — răspunse Andrei fără să se întoarcă. — Ți-am făcut și ție.

 

Polina turnă cafeaua în ceașca ei preferată și se așeză la masă. După trei ani de căsnicie, asemenea gesturi deveniseră rare, însă azi ceva nu era ca de obicei. Andrei tăcea, aruncând din când în când priviri rapide spre soția lui.

 

— S-a întâmplat ceva? — întrebă Polina.

 

— Nu, deloc. Nu am voie să-mi răsfăț soția?

 

Andrei puse farfuria în fața ei și se așeză vizavi. Polina îl cunoștea prea bine — era clar că „se întâmpla ceva”. În ultimele săptămâni se purta ciudat: ba se irita din nimicuri, ba devenea exagerat de atent.

*

— Mama m-a sunat ieri, — începu Andrei în timp ce tăia ouăle. — Spunea că vecina și-a luat mașină nouă. Și iar a început cu poveștile despre cum pe toți îi duc copiii cu mașina, iar ea merge pe jos.

 

Polina încuviință. Soacra, Nina Vladimirovna, chiar se plângea des de transport, deși stația de autobuz era la cinci minute de casă, iar până în centru se ajungea în douăzeci de minute.

 

— Știi ce sensibilă e, — continuă Andrei. — Are cincizeci și opt de ani, sănătatea nu mai e ca înainte…

 

— Andrei, am discutat asta deja, — spuse Polina calm. — Dacă vrei să îi cumperi mamei tale mașină, e dreptul tău. Doar să nu fie din banii mei.

 

Bărbatul tăcu și nu mai aduse vorba despre subiect. Polina își bău cafeaua, se pregăti de lucru și îl sărută pe Andrei înainte să plece. Ziua la salonul de frumusețe decurse ca de obicei — cliente, manichiuri, discuții despre vreme și viață. Seara, Polina se întoarse obosită, dar mulțumită — câștigase mai mult ca de obicei.

 

Andrei o întâmpină în hol cu o expresie vinovată.

 

— Cum ți-a fost ziua? — întrebă Polina, scoțându-și geaca.

 

— Bine, — răspunse el. — Uite… m-am gândit… poate totuși să o ajutăm pe mama cu mașina?

 

Polina îl privi cu atenție.

 

— Ne-am înțeles că deciziile mari le luăm împreună, — îi aminti ea. — Iar o mașină e un cost serios.

 

— Știu, doar că… se întristează atât de mult. Spune că îi e rușine să meargă cu autobuzul.

 

— Dacă Nina Vladimirovna vrea mașină, poate economisi și o poate cumpăra. Are pensie bună, plus jobul de la grădiniță.

 

Andrei se întoarse și mersese în cameră. Discuția nu fusese una reușită, iar Polina nu insistă. Fiecare avea dreptul la propriile planuri financiare, iar ea nu avea de gând să cheltuiască economiile pe dorințele soacrei.

 

Zilele următoare, Andrei deveni și mai retras. Venea târziu, vorbea puțin, stătea mereu pe telefon. Polina încerca să afle ce s-a schimbat, dar el doar repeta:

 

„Totul e în regulă.”

 

Într-o seară, anunță că merge la mama lui.

*

— Iarăși? — se miră Polina. — Ai fost și ieri.

 

— I s-a blocat calculatorul. Trebuie să o ajut.

 

— Bine, doar să nu întârzii.

 

După ce plecă, Polina decise să se ocupe de acte și să verifice conturile. Deschise aplicația și… încremeni.

 

Soldul era cu cincisprezece mii mai mic.

 

Verifică istoricul tranzacțiilor și văzu:

„Avans credit auto”.

 

Polina nu luase niciodată vreun credit.

 

Sună imediat la bancă, dar linia de asistență se închisese deja. Așteptă dimineața fără să doarmă.

 

La prima oră află adevărul:

 

Creditul era un credit auto, luat pe numele lui Andrei.

Avansul fusese plătit din contul lor comun.

Rata lunară: optsprezece mii.

Suma totală: șase sute de mii.

 

Când Andrei se întoarse acasă, Polina îl aștepta cu extrasele pe masă.

 

— Așază-te. — vocea ei era calmă, dar rece.

 

Andrei se așeză, vizibil tensionat.

 

— Te rog să îmi explici ce e asta.

 

Silenzio. Apoi:

 

— Eu… voiam să îi fac o surpriză mamei…

 

Polina îl întrerupse:

 

— Un credit de jumătate de milion e o surpriză? Și să iei banii din contul nostru, fără să spui nimic — asta cum se numește?

 

Andrei încerca să se justifice. Polina tăcea, însă privirea i se răcea tot mai mult.

 

A doua zi, soacra o sună, entuziasmată, recunoscătoare, emoționată pentru „darul generos”.

*

Și spuse că Andrei îi povestise totul de două săptămâni.

 

Atunci totul deveni limpede.

 

Seara, Polina îi spuse:

 

— Ceea ce ai făcut e o trădare.

Nu ai luat credit pentru familie — ai luat credit pentru mama ta și m-ai mințit.

 

Iar Andrei întrebă:

 

— Și dacă nu sunt de acord?

 

— Atunci plătește singur creditul, — răspunse Polina calm. — Și nu te mai atinge de contul comun.

 

Andrei izbucni, se ridică brusc, scaunul se răsturnă.

 

Polina rosti încet, dar limpede:

 

— Credit pentru mașina soacrei? Plătește-l singur. Eu nu am semnat pentru asta.

 

*

După ce Leon a plecat, liniștea din apartament a devenit aproape palpabilă. Polina se plimba dintr-o cameră în alta, ca și cum încerca să redescopere spațiul pe care îl împărțise până de curând cu soțul ei.

Scaunul pe care el îl răsturnase rămăsese pe podea — nu pentru că ea nu-l putea ridica, ci pentru că nu voia să atingă ultima urmă a certului lor.

 

A doua zi, Leon nu a scris.

Nu a sunat.

Nu a întrebat cum se simte.

 

Și tocmai această absență a celui mai mic gest de explicație a durut-o cel mai tare.

 

În a treia zi, totuși, el s-a arătat. Mesajul a venit târziu în noapte:

 

„Polina, trebuie să vorbim. Vin mâine.”

 

A privit mult timp textul. Nu conținea scuze, nu explicații — doar dorința de a se întâlni.

Dar ea a acceptat. Să-i spună în față.

 

Dimineața, Polina a aranjat bucătăria, și-a prins părul, s-a machiat ușor. Nu pentru el — pentru ea însăși. Voia să intre în conversație puternică.

 

Leon a venit aproape exact la prânz.

Părea mai bătrân. Epuizat. Cu cercuri întunecate sub ochi.

 

— Bună… — rosti nesigur.

 

— Bună. Intră.

 

El s-a așezat pe același scaun unde se certaseră cu câteva zile înainte. De data aceasta scaunul nu s-a mișcat — doar Leon părea că stă să se prăbușească.

 

— Polina… — își trecu mâna peste față. — Eu… am crezut că o să mă înțelegi. Chiar voiam ce era mai bine. Pentru mama. Pentru noi.

 

— Pentru noi? — întrebă ea încet, dar ferm. — Sau pentru ca mama să fie mulțumită, iar eu să tac?

 

El strânse buzele.

 

— Știi că e singură… Eu sunt singurul ei copil… A făcut mereu totul pentru mine…

 

— Și acum tu vrei să faci totul pentru ea. — Polina își înclină capul. — Dar pe banii cui?

 

Leon nu răspunse.

 

— Știi — continuă ea mai încet — nu creditul în sine m-a durut. Ci faptul că ai făcut totul pe furiș. Că ai decis în locul meu. Că ai discutat banii mei cu mama ta, ca și cum eu nu existam.

*

— Am crezut că suntem o familie…

 

— Familie e atunci când amândoi știu ce se întâmplă. Nu când unul decide, iar celălalt plătește.

 

Leon oftă greu.

 

— Polina, vreau… să mă întorc.

 

Ea simți cum ceva i se mișcă în interior. Nu bucurie — ci conștientizare.

De ce avea el nevoie? De speranță? De confort? Sau pur și simplu de un loc unde cineva să aibă grijă de el?

 

— Și cum îți imaginezi viitorul nostru? — întrebă calm. — Ce urmează? Eu plătesc datoriile tale? Cumperi o mașină mamei tale, mâine o casă de vacanță? Ce urmează?

 

— Nu! — se aprinse el. — O rezolv. Anulez creditul.

 

— Ai spus că nu poți. Că totul e semnat.

 

— Vorbesc cu banca. Găsesc o soluție. Îl plătesc singur.

 

Polina îl privi mult timp.

Era sincer — dar îi lipsea esențialul: înțelegerea a ceea ce făcuse.

 

Leon voia să repare consecințele, dar nu și cauza.

 

— Leon… — spuse ea încet. — Nu pot continua o relație în care nu sunt auzită.

 

El ridică brusc capul:

 

— Deci… asta e tot? S-a terminat?

 

Polina făcu câțiva pași spre fereastră. Afară, vântul de primăvară mișca ușor crengile golașe — la fel de goale ca sentimentelor ei din ultimele zile.

 

— Da, Leon — rosti ea. — S-a terminat.

*

El rămase nemișcat câteva secunde. Apoi se ridică.

 

— O să vin să-mi iau lucrurile mai târziu.

 

— Bine.

 

La ușă, se întoarse.

 

— Polina… chiar te-am iubit.

 

— Știu — răspunse ea calm. — Dar uneori iubirea nu e suficientă, dacă nu există și respect.

 

El încuviință ca un om care tocmai și-a primit sentința și ieși.

 

Ușa se închise încet. Fără trântit. Parcă îi era teamă să nu o rănească cu încă un zgomot.

 

Polina rămase singură.

 

Dar, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea frică.

 

Își făcu un ceai, se așeză la masă, privi extrasele bancare — acum fără durere, ci cu claritate.

*

Viața ei — deciziile ei.

Banii ei — munca ei.

Granițele ei — dreptul ei.

 

Și acum știa exact ce nu va mai permite niciodată.