În apartamentul cu două camere al mamei, de lângă piață, încă se simțea mirosul camerelor aerisite și al ceaiului. Thomas venise aici cu soția lui, Emma, ca s-o ajute să discute despre moștenire cu sora ei, Clara: trecuse jumătate de an de la moartea mamei și venise vremea să hotărască ce aveau să facă cu apartamentul dintr-un bloc de cărămidă, la etajul al treilea. Pentru ambele surori, nu era vorba doar despre niște pereți — vânzarea însemna bani, iar disputa privind cotele putea să învrăjbească familia pentru mult timp.

Clara venise mai devreme și apucase să șteargă praful de pe televizor și să pună ceainicul pe foc. Știa unde erau lingurile în bucătărie și care era ceașca soțului ei, cea cu dunga albastră. Emma abia își scosese paltonul că și-a scos telefonul. Vorbise deja cu un agent imobiliar: apartamentele asemănătoare, îi spusese acesta, se vând repede, iar dacă îl scoteau la vânzare înainte de Anul Nou, puteau primi banii în primăvară. Emma propusese să împartă încasarea în mod egal și să nu lungească discuțiile.

Clara turna ceaiul și nu răspunse până nu puse ceștile pe masă. Apoi se uită la sora ei și spuse că împărțirea egală nu o mulțumea: i se cuvenea mai mult. La început, Emma chiar zâmbi — de parcă ar fi auzit o glumă — și îi aminti că apartamentul le aparținuse mamei lor, amândurora. Thomas observă cum soția lui încremenise cu ceainicul în mână. Se așteptase la o discuție despre termenul vânzării, nu la o cerere de schimbare a cotelor.

Clara își explică pretenția nu prin cifre, ci prin cei șapte ani în care avusese grijă de mama lor. Mergea la ea înainte de serviciu și se întorcea după ce termina, îi gătea supe, fiindcă nu voia mâncare din magazin, spăla rufe și dădea cu mopul. Noaptea rămânea lângă ea când mamei îi era frică să stea singură. În tot acest timp, Clara nu-și luase concediu timp de doi ani, iar de la o sărbătoare în familie plecase târziu, seara, fiindcă mama o aștepta acasă. Vorbea încet, fără lamentări teatrale, iar asta făcea ca fiecare lucru enumerat să sune ca un calcul pregătit de mult.

Emma nu nega că sora ei fusese mai des alături de mama lor. Dar îi aminti că îi trimisese bani în fiecare lună și că nu putea pur și simplu să-și abandoneze serviciul, să se mute în orașul acela și să-și lase familia. Clara răspunse că banii sunt bani, iar toate grijile de zi cu zi tot pe umerii ei căzuseră. Emma replică faptul că însăși Clara îi spusese cândva: „Lasă, mă descurc”. Acum, cuvintele acelea nu mai sunau ca un refuz al ajutorului, ci ca un reproș de care sora ei se putea folosi pentru a-și justifica pretenția la o parte mai mare din încasare.

Clara începu să vorbească despre faptul că Emma fusese întotdeauna preferata mamei. Își aminti rochia de absolvire: Emmei îi cumpăraseră din magazinul universal una liliachie, cu volane, iar pentru ea mama o modificase pe a sa, cea albastră. Apoi apărură vechile roluri din familie: pe Emma o lăudau pentru că știa să cânte și să deseneze, iar Clarei îi cereau să aibă grijă de cea mică, să curețe cartofii și să ajute prin casă. Emma împinse scaunul brusc în spate. După cum spunea ea, mama o numea pe Clara de încredere și serioasă, iar ei îi repeta că se va descurca ea cumva.

Discuția se îndepărta tot mai mult de apartament, dar revenea mereu la bani. Emma îi aminti că, atunci când Clara și soțul ei își cumpăraseră locuința, mama le dăduse economiile ei. Mai târziu, Emma închiriase o cameră cu un bebeluș în brațe, iar mama îi spusese atunci că o fiică tânără se va descurca. Clara răspunse că tocmai i se născuse fiica și ei și că nici ei nu-i fusese ușor. Vechile resentimente făceau ca pretenția la o cotă mai mare să pară tot mai limpede: Clara voia nu doar să pună preț pe anii în care avusese grijă de mama lor, ci și să primească pentru ei o compensație substanțială din banii obținuți la vânzare.

Thomas nu voia să hotărască în locul surorilor cât i se cuvenea fiecăreia și nici nu încerca să minimalizeze ceea ce făcuse Clara pentru mama lor. Vedea și cealaltă parte: Emma chiar ajutase cu bani, iar acum discuția despre apartament se transformase într-o ceartă despre care dintre fiice merita mai multă dragoste din partea mamei. El propuse să revină la problema concretă: să discute mai întâi, în liniște, despre vânzare și cote, fără să transforme vechile resentimente într-o notă de plată pe care o soră i-o prezenta celeilalte. Emma îi dădu dreptate și ceru măcar să nu ia nicio hotărâre sub presiune.

Clara nu fu de acord să dea înapoi. Repetă că jumătate nu-i convenea și că ea fusese cea care stătuse alături de mama lor când avea nevoie de ajutor în fiecare zi. Emma se uită la telefon, unde era deschisă conversația despre vânzare, și închise ecranul. Thomas înțelese că vorbele lui nu mai puteau menține discuția în limite rezonabile. Își trase ceașca spre el, apoi se ridică și își puse palma pe masă, între surori.

— Ori împărțiți apartamentul în mod egal, ori azi nu se mai vinde, — Thomas lovi cu putere masa cu palma…

Ceștile zăngăniră în farfurioare. Clara se lăsă pe spătarul scaunului și se uită la Thomas.

— Acum ai hotărât că poți dispune de apartamentul nostru?

— Nu, răspunse el. Am hotărât că nu mă mai prefac că pot să ajung la o înțelegere în locul vostru.

Își luă mâna de pe masă. Thomas nu-și ceru scuze și nici nu încercă să-și îndulcească vorbele. Emma se uita la el supărată, dar nu avea de gând să se certe cu el de față cu sora ei.

— Am venit să discutăm, nu să facem o scenă, spuse Clara.

— Atunci discutați, răspunse Thomas. Dar nu-mi cere să te ajut să vinzi apartamentul până nu vă înțelegeți între voi.

Clara râse scurt. Spuse că lui îi era ușor să se dea la o parte: nu el mersese șapte ani la mama lor, nu el își anulase concediul și nu el rămăsese peste noapte când ei îi era frică să stea singură. Emma se ridică brusc.

— Nu vorbi în numele lui. El nu spune că n-ai făcut nimic.

— În schimb, tu încă mai crezi că ai trimis bani și ai închis astfel subiectul.

Emma luă telefonul și stinse ecranul. Conversația cu agentul imobiliar era deschisă, dar nu sună.

— Azi nu scot nimic la vânzare și nu am promis nimănui nimic, spuse ea. Dar nici nu voi accepta o cotă mai mare doar pentru că ai cerut-o.

Clara nu răspunse. Strânse ceștile de pe masă, deși în ele mai era ceai. Soțul Clarei se ridică și el, dar nu se amestecă. Thomas își luă paltonul, iar Emma se îndreptă și ea spre ușă. La despărțire, surorile nu se îmbrățișară.

În mașină, Emma tăcu multă vreme. Apoi spuse că Thomas n-ar fi trebuit să lovească masa cu palma. El răspunse că știe cum a arătat, dar că nu avea de gând să se întoarcă în apartament și să se prefacă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Nu ți-am cerut să hotărăști în locul meu.

— Nici n-am hotărât. Voi, tu și Clara, trebuie să decideți. Iar eu nu voi suna agentul imobiliar, nu voi strânge actele și nu te voi convinge să accepți ceva cu care nu ești de acord.

Emma se întoarse spre geam. Ar fi vrut să-i răspundă, dar el spusese tocmai ceea ce ea însăși voia să-i spună surorii sale de atâta vreme: nu mă convinge, ca apoi să fiu făcută răspunzătoare pentru o hotărâre pe care nu am luat-o.

A doua zi, Emma îi scrise Clarei că nu voia să discute cotele la telefon și propuse să afle mai întâi valoarea reală a apartamentului. Dacă nu se înțelegeau asupra prețului, puteau cere părerea încă unui specialist. Trebuiau, de asemenea, să strângă actele pentru a trece moștenirea pe numele amândurora. Clara răspunse abia seara: „Bine. Dar nu promit că voi accepta jumătate”.

Nu era un acord, dar măcar, pentru prima dată în toată discuția, se înțeleseseră asupra unui pas concret.

În ziua stabilită, surorile se întâlniră în apartament fără soții lor. Clara aduse dosarul cu actele mamei, iar Emma veni cu o listă de întrebări pentru agentul imobiliar. Nu discutară despre vechile resentimente cât timp specialistul inspecta camerele și le spunea prețul. Acesta se dovedi mai mic decât se așteptase Emma după conversația telefonică. Clara se uită în tăcere la vopseaua scorojită de lângă ușa balconului și la dulapurile din bucătărie, care aveau de mult nevoie de reparații.

— Așadar, mai întâi trebuie să hotărâm cât să investim în pregătire, spuse Emma după plecarea agentului imobiliar.

— Nu am de gând să plătesc singură reparațiile, ca să aud apoi că a fost ideea mea.

— Atunci nu facem reparații. Discutăm doar despre ce este necesar și păstrăm toate chitanțele.

Clara se așeză pe marginea scaunului. Spuse că, după moartea mamei, continuase să vină aici: verifica ferestrele, aerisea camerele, ridica poșta. Emma știa asta, dar de fiecare dată o întreba dacă avea nevoie să-i cumpere ceva, nu se oferea să vină.

— Credeam că preferi să te ocupi singură, spuse ea.

— Ți-am spus că mă descurc. Asta nu înseamnă că-mi plăcea să duc totul pe umerii mei.

Emma nu încercă să se apere. Spuse că nu putea schimba anii în care fusese departe și nici nu avea să pretindă că banii trimiși înlocuiseră prezența ei. Banii o ajutaseră pe mama lor și erau singurul mod în care Emma știa atunci să se implice. Dar se obișnuise prea mult să creadă că, dacă Clara se descurca, avea să-i spună singură când îi era greu.

— Iar tu te-ai obișnuit prea mult cu gândul că eu chiar voi face totul, răspunse Clara.

Mai vorbiră aproape o oră. Nu ajunseră la un acord privind cotele, dar conveniră să nu-și mai impună, fără să spună nimic, noi responsabilități. Dacă apartamentul necesita cheltuieli înainte de vânzare, aveau să le discute mai întâi și să păstreze dovezile de plată. Nu mai exista regula că „se ocupă Clara, fiindcă ea e aproape”. Emma trebuia să vină și ea dacă era nevoie.

Pregătirea actelor dură câteva săptămâni. Surorile se întâlneau la notar, completau informațiile lipsă și semnau documentele necesare pentru întocmirea actelor de moștenire. Pe coridor stăteau una lângă alta, dar nu vorbeau despre mama lor. După una dintre aceste întâlniri, Clara spuse că apartamentul acela le făcea, nu știa de ce, să-și lămurească relația de parcă ar fi trebuit să dovedească din nou care dintre ele fusese fiica mai bună.

— Nu știu cum să pun preț pe șapte ani, răspunse Emma. Dar știu că mi-a fost comod să cred că, dacă te descurci, înseamnă că totul e în regulă.

Clara se uită la ea de parcă aștepta să continue, dar Emma nu transformă mărturisirea într-o rugăminte de a fi iertată. Nici Clara nu spuse că o iertase. Doar puse actele în dosar și propuse să-l sune împreună pe agentul imobiliar a doua zi.

Când actele fură gata, se întâlniră din nou în apartament. De data aceasta, decizia de a vinde nu mai depindea de cine avea să sune prima și cine avea să rămână să sorteze lucrurile. Surorile stabiliră prețul, conveniră să nu investească în reparații cosmetice și să împartă cheltuielile dovedite cu documente, făcute pentru pregătirea vânzării. Nu trecură separat în calcule banii pentru îngrijirea mamei: nu aveau nicio evidență a cheltuielilor vechi, iar Clara nici nu voia să aducă bonuri pentru fiecare supă și fiecare noapte petrecută acolo.

— Nu voiam doar bani, spuse ea, închizând dosarul. Voiam să recunoști singură că am fost singură cu toate astea.

— Ai fost singură mai des decât am vrut eu să văd, răspunse Emma.

Clara încuviință din cap. Asta nu le readuse apropierea de odinioară și nici nu le făcu să uite ce-și spuseseră la ceai. Dar, de atunci, reușiră să discute despre apartament fără să încerce să pună un preț pe dragostea mamei lor.

La începutul primăverii se găsi un cumpărător. Înainte să semneze actele, surorile verificară încă o dată condițiile și împărțiră cheltuielile pe baza chitanțelor. Împărțiră încasarea în mod egal. Clara nu primi cota mai mare pe care o ceruse în prima zi, iar Emma nu spuse că banii trimiși înainte fuseseră o compensație suficientă pentru tot.

Închiseră împreună ușa apartamentului pentru ultima oară. Îi dădură cumpărătorului cheile, apoi ieșiră în stradă, fiecare cu dosarul ei. Emma o întrebă pe Clara dacă avea s-o sune seara. Clara răspunse că o va suna a doua zi — mai aveau de discutat un lucru de familie, care nu mai avea legătură cu vânzarea.

Pentru prima dată după multă vreme, niciuna dintre ele nu mai așteptă ca cealaltă să ghicească ce avea de făcut.