— Nu te-ai aranjat cam prea bine, dragul meu?! Salariul tău îl vei cheltui pentru mama și sora ta, iar tu vei trăi pe banii mei, în casa mea…

 

Olivia stătea la masa din bucătărie, privind fix ecranul laptopului, și simțea cum, încet dar sigur, un val de furie se ridică în ea. În fața ochilor îi pâlpâiau cifre — extrase bancare, chitanțe, transferuri. De două ore nota metodic datele în tabel, iar imaginea devenea tot mai apăsătoare.

 

Martie — douăzeci și cinci de mii pentru Sophie. Aprilie — treizeci de mii pentru mama lui Mark, pentru analize și medicamente. Mai — cincisprezece mii pentru Sophie, pentru un telefon nou, încă douăzeci — din nou pentru mamă. Iunie…

 

Degetele i-au încremenit pe tastatură. Iunie — patruzeci de mii. Patruzeci de mii de lei pentru sora soțului, pentru niște cursuri. Olivia închise ochii, încercând să se calmeze. Inspiră — expiră. Nu ajuta.

 

Afară ploua mărunt, ploaia de octombrie curgea în dâre gri pe geam, estompând luminile orașului de seară. Apartamentul — apartamentul ei, cumpărat din banii proprii înainte de căsătorie — nu mai părea un cuib primitor, ci o capcană în care se prinsese singură.

 

Mark urma să se întoarcă de la serviciu peste o oră. Olivia privi suma finală din josul tabelului și simți cum îi lipsește aerul. În ultimele șase luni, soțul ei trimisese către familia lui aproape două sute cincizeci de mii. Iar salariul lui oficial, după toate reținerile, era de șaizeci de mii. Înainte existaseră prime, bonusuri — aducea acasă și o sută șaizeci, și două sute. Atunci nu părea o catastrofă. Dar în ultimele opt luni compania trecea printr-o perioadă grea, primele dispăruseră, iar ajutorul pentru cei apropiați rămăsese.

 

Asta însemna că, pentru viața lor comună, din banii lui rămâneau cel mult zece–cincisprezece mii pe lună. Mâncarea — da, cumpăra mâncare. Uneori. Când ea îi cerea. Dar restul? Facturile, reparațiile, hainele, substanțele de curățenie, mobila, până și acele becuri blestemate — totul pe banii ei.

*

Olivia se ridică și se apropie de fereastră. Reflexia ei în sticla întunecată părea străină — față palidă, cute adânci la colțul gurii, umeri încordați. Când îmbătrânise atât? Treizeci și doi de ani, dar arăta de patruzeci.

 

Se căsătoriseră acum patru ani. Mark lucra atunci ca manager de vânzări într-o companie IT mare, câștiga bine, era fermecător, atent. Olivia fusese cea care propusese să se mute la ea — apartament cu două camere, într-un cartier bun, de ce să închirieze sau să facă un credit? El acceptase cu recunoștință. La vremea aceea părea o decizie rațională.

 

Ea închise laptopul cu o mișcare bruscă, aproape furioasă. Inima îi bătea undeva sus, în gât, iar palmele îi erau reci. Olivia se lăsă greu pe scaun și privi un punct fix pe perete. O oră. Avea doar o oră înainte ca Mark să intre pe ușă. O singură oră ca să nu renunțe. Să nu se teamă.

 

Ceaiul se răcise de mult, nici nu gustase din el. Gândurile îi zburau haotic, ca niște păsări prinse în colivie: își amintea discuțiile vechi, promisiunile lui, rugămințile ei timide „să mai reducă din transferuri”, și răspunsul lui invariabil: „Dar e mama… e Sophie… cum să le refuz?” Ea putea. El — nu.

 

Broasca ușii făcu clic.

 

Olivia nici nu tresări. Îi auzise pașii încă din scară — învățase să-i recunoască. Mark intră obosit, cu geanta pe umăr și cu zâmbetul lui blând, obișnuit.

 

— Bună — spuse el, sărutând-o pe tâmplă. — Avem cină?

 

Ea se întoarse încet spre el.

 

— Trebuie să vorbim.

 

El se opri brusc, ca și cum s-ar fi izbit de un perete invizibil.

 

— S-a întâmplat ceva?

 

— Da. S-a întâmplat, Mark. Și nu azi.

 

Ea luă laptopul și îl întoarse spre el. Tabelul cu cifre strălucea rece, neiertător. Mark aruncă o privire rapidă, sperând parcă să fie o prostie de serviciu, apoi se uită mai atent. Zâmbetul dispăru treptat.

 

— Ai calculat… tot?

 

— De două ore — răspunse Olivia calm, cu un calm care o speria chiar pe ea. — O jumătate de an. Aproape două sute cincizeci de mii. Mama ta, Sophie, cursuri, telefoane, analize. Totul — tu.

*

Mark lăsă geanta pe podea.

 

— Știai că îi ajut.

 

— Știam. — Ea încuviință. — Nu știam cât. Și nu știam că factura o plătesc eu.

 

El își trecu mâna peste față și se așeză în fața ei.

 

— Ollie… exagerezi. Mai cumpăr și mâncare. Uneori.

 

— Uneori — repetă ea. — Dar facturile? Reparațiile? Mașina de spălat? Chiar și geaca ta am luat-o din banii mei. Și laptopul acesta din fața ta — tot eu l-am plătit.

 

Buza lui se încordă.

 

— Tu câștigi mai bine…

 

— Și asta înseamnă că trebuie să duc totul singură? — vocea ei se sparse brusc. — Suntem familie sau nu? Trăiești în apartamentul meu, mănânci mâncarea mea, dormi în patul nostru, iar banii tăi merg în altă parte, acolo unde nici nu contează pe cine împovărează toată generozitatea asta?!

 

— Nu vorbi așa despre mama mea! — izbucni Mark.

 

— Atunci nu mă transforma în bancomatul tău! — strigă ea.

 

Între ei se așternu o tăcere grea. Mark privea în podea ca un copil certat.

 

— Nu am vrut… să se ajungă aici — murmură el. — Mai întâi tratamentul mamei, apoi Sophie a cerut ajutor, apoi altceva… Credeam că ne descurcăm.

 

— Ne-am fi descurcat dacă ai fi vorbit cu mine — spuse Olivia liniștit. — Dacă ai fi întrebat. Dacă ai fi ținut cont că avem o viață comună, nu doar un șir de probleme ale altora.

 

El o privi direct.

 

— Și ce propui?

 

Ea inspiră adânc.

 

— Ori trăim ca o familie — buget comun, limite clare, decizii împărtășite. Ori ca niște colegi de apartament — fiecare plătește pentru el. Sau… — făcu o pauză, — nu mai trăim împreună.

*

Mark se albise la față.

 

— Mă dai afară?

 

— Îți ofer o alegere — spuse ea ferm.

 

Tăcu mult timp. Apoi se îndreptă ușor.

 

— Bine. Buget comun. Jumătate pentru casă, jumătate liber. Mamei îi voi trimite mai puțin. Doar din partea mea.

 

Ea îl privi atent, ca și cum l-ar vedea pentru prima dată.

 

— Înțelegi că dacă se repetă… nu vom mai discuta?

 

— Înțeleg. — El încuviință. — Și… îmi pare rău.

 

„Îmi pare rău” suna sincer. Pentru prima oară.

 

Olivia expiră încet. Tensiunea nu dispăruse, dar devenise suportabilă.

*

— Începem de mâine — spuse ea. — Hai să mâncăm. Deocamdată… împreună.

 

Un zâmbet timid îi trecu pe față.

 

— În regulă.

 

Mai târziu, în întuneric, ascultând respirația lui uniformă, Olivia privea tavanul. Nu știa dacă acesta era începutul salvării sau al despărțirii. Dar astăzi, pentru prima dată după mult timp, nu înghițise în tăcere, nu se retrăsese, nu prefăcuse că totul e bine.

 

Și asta era de ajuns ca să poată adormi liniștită.