— Nu cere nimic exagerat — doar să o înregistrezi pe ea și pe copii în apartamentul tău — a spus soțul cu un ton de parcă nu ar fi fost vorba despre proprietatea ei, ci despre o formalitate lipsită de importanță.

*

Laura și-a ridicat privirea din laptop în clipa în care Martin s-a așezat la masa din bucătărie, chiar în fața ei. În mâini avea o cană de cafea — deja a treia din dimineața aceea.

A notat automat acest lucru: prima fusese la șapte, a doua pe la nouă, iar acum, iată, a treia. O deprindere profesională de analist — să observe detaliile mărunte și să le lege într-un sistem.

 

Afară se întindea o zi cenușie de noiembrie. Picăturile de ploaie alunecau pe geam, estompând contururile clădirilor din jur. Laura lucra de acasă de a doua lună consecutiv — noua companie îi permisese fără probleme munca la distanță. Era comod, mai ales iarna: fără drumuri, fără aglomerație, hainele preferate și cafea oricând.

 

— Ieri au confirmat-o definitiv pe Anna la Praga — a spus Martin, punând cana pe masă. — Peste o lună pleacă. Cu copiii.

 

Laura a dat din cap fără să-și ia ochii de la ecran. Vestea nu a surprins-o: Anna se pregătea de mutare de mult timp — învăța ceha, aduna documente, căuta o școală pentru Clara și Max.

Munca în IT oferea astfel de oportunități: era nevoie doar de un internet stabil.

 

O perspectivă bună, o viață nouă. Laura se bucura sincer pentru ea. Anna merita asta. După divorț își crescuse copiii singură, muncise până la epuizare și locuise într-un apartament mic, închiriat. Acum apăruse șansa de a schimba totul.

 

— Dar există o problemă cu înregistrarea — a continuat Martin, precaut. — Are nevoie de domiciliu în Rusia. Pentru bănci, taxe… înțelegi.

 

Laura a ridicat sprâncenele, surprinsă. Ce legătură avea ea cu asta? Anna era o femeie adultă, capabilă să se descurce singură.

*

— La casa de la țară nu se poate — nu are statut de locuință — explica Martin încet, ca și cum s-ar fi temut că ea nu va înțelege. — La mama mea nici atât — și-ar pierde beneficiile. Iar tu ai un apartament.

 

Laura a închis laptopul încet. Iată. Aproape că se aștepta la această discuție, deși nu știa de ce. Doar simțea că se apropie ceva.

 

Apartamentul îi rămăsese de la bunica ei, Rita. Două camere, într-un bloc de cărămidă, aproape de metrou. La început, ea și Martin se gândiseră să se mute acolo, dar au decis să rămână în casa lui: mai spațioasă, cu curte, garaj și grădină. Iar apartamentul l-au dat în chirie unui cuplu tânăr, pentru patruzeci de mii — un plus bun la buget.

 

— Anna nu vrea să locuiască acolo — vorbea Martin pe un ton blând. — Doar înregistrarea. O formalitate. Oricum pleacă.

 

Laura s-a ridicat și s-a apropiat de fereastră. Ploaia bătea în geam, iar în interiorul ei a trecut un fior rece. Nu din cauza cererii de ajutor — asta ar fi fost firesc. Ci din cauza felului în care o prezentase. Ca și cum ar fi fost ceva de la sine înțeles.

 

— I-ai promis deja? — a întrebat ea încet.

 

— Nu! — s-a grăbit să răspundă Martin. — Am vrut mai întâi să discut cu tine. Suntem o familie.

 

Familie. Un cuvânt frumos. Dar de ce trebuia ca decizia să fie pe seama apartamentului ei?

 

— Și dacă aș vrea să vând locuința? — a întrebat Laura.

 

— De ce? — s-a mirat sincer Martin.

 

— Nu știu. Poate vreau ceva mai mare. Sau să investesc într-o afacere. Sau să cumpăr o casă la mare.

 

— Dar nu e pentru mâine — a ridicat din umeri el. — Iar Anna poate se va întoarce peste câțiva ani.

 

Laura s-a întors la masă. În interior i s-a strâns un sentiment neplăcut, cunoscut — același ca în copilărie, când adulții decideau în locul ei.

 

— Martin, știi cum se poate radia o persoană dacă este în străinătate?

*

El a clipit.

 

— Ei… probabil ca de obicei.

 

— Și dacă nu poate veni? Sau nu vrea?

 

— Dar e Anna! — s-a mirat el. — Suntem rude.

 

Laura și-a amintit poveștile cunoscuților. Un coleg — un an de procese ca să scoată de la evidență o rudă plecată peste hotare. Într-o altă familie, persoana dispăruse complet și fără ea nu se putea reînregistra apartamentul.

 

— Dar copiii? — a întrebat ea. — Clara și Max. Și pe ei îi vei înregistra?

 

— Păi… da. Sunt minori. Mama decide pentru ei.

 

— Mama care va locui în Cehia — a remarcat calm Laura.

 

Martin s-a încruntat.

 

— Laura, e temporar. Anna e o persoană rezonabilă. Nu va crea probleme.

 

— Nu mă îndoiesc că Anna e în regulă — l-a privit Laura direct în ochi. — Dar viața se schimbă. Azi e așa, mâine altfel.

 

— Sora mea nu cere mult — doar să o înregistrezi pe ea și pe copii în apartamentul tău — a repetat Martin, iar în vocea lui se simțea deja iritarea.

 

Laura a pus paharul pe masă cu un gest brusc. Apa s-a vărsat pe suprafață.

 

— Nu vreau să-mi risc locuința — a spus ea ferm.

 

Martin a părut dezorientat.

 

— Dar tu nu locuiești acolo!

 

— Nu locuiesc, dar este AL MEU — a spus Laura apăsat. — Și vreau să pot decide singură ce fac cu el. Înțelegi diferența?

 

Martin a tăcut. Tăcerea era densă, grea, ca aerul dinaintea furtunii. Se uita când la apa vărsată, când la pumnii strânși ai Laurei, apoi i-a întâlnit privirea.

 

— Reacționezi prea dramatic — a spus în cele din urmă, mai încet. — Am vrut doar să-mi ajut sora.

 

— Ai vrut să o ajuți pe seama mea — a răspuns calm Laura. — Fără să-ți dai seama.

 

El a tras scaunul brusc și s-a ridicat. A început să se plimbe prin bucătărie, trecându-și mâna prin păr — un gest care apărea de fiecare dată când pierdea controlul conversației.

 

— Uneori am impresia că te gândești doar la riscuri — a aruncat el. — De parcă am trăi într-o lume în care toți așteaptă să păcălească pe cineva.

 

Laura a zâmbit slab, fără bucurie.

 

— Nu, Martin. Mă gândesc la consecințe. Pentru că ele rămân. Nu cu cei care promit, ci cu cei care semnează.

 

El s-a oprit lângă fereastră, cu spatele la ea.

 

— Anna nu ne-ar face așa ceva.

 

— Nu spun că ar face-o — a oftat Laura. — Spun că viața nu merge mereu după plan. Boli, divorțuri, căsătorii noi, copii, procese… chiar vrei să testezi asta pe apartamentul meu?

 

Martin s-a întors brusc.

 

— Deci spui pur și simplu „nu”?

 

— Spun „nu” acestei soluții — a clarificat Laura. — Fără garanții. Fără să știm ce urmează.

 

El s-a așezat din nou. Iritarea a fost înlocuită de oboseală.

 

— Și ce propui? — a întrebat, stins.

 

Laura s-a gândit o clipă. Nu voia să câștige. Voia să fie auzită.

 

— Să-și facă o înregistrare temporară în locuința închiriată — a spus ea. — Sau să caute o variantă oficială printr-o agenție. Da, e mai scump. Da, e mai complicat. Dar e mutarea ei și responsabilitatea ei.

 

— Abia se descurcă și așa — a murmurat Martin.

 

— Se descurca — l-a corectat blând Laura. — Acum are un contract în Europa. Un salariu nou. Posibilități noi. Asta nu e o cerere de ajutor, ci o încercare de a-și simplifica viața fără să se gândească la consecințele pentru mine.

 

A urmat o tăcere lungă.

 

— Anna se va supăra — a spus el, în cele din urmă.

 

— Posibil — a încuviințat Laura. — Dar dacă se supără pentru că nu vreau să-mi risc singurul activ, atunci nu îmi respectă limitele.

 

În seara aceea, Martin totuși a sunat-o pe Anna. Laura nu a auzit toată conversația, dar după intonație și-a dat seama că nu a fost ușor. Vocea lui când se ridica, când devenea obosită, când iritată. La un moment dat a spus: „Este apartamentul ei”, iar Laura a simțit pentru prima dată în ziua aceea cum tensiunea din interior începe să se risipească.

 

După apel, a stat mult timp tăcut, apoi s-a apropiat de ea.

 

— E supărată — a spus el.

 

— Înțeleg — a răspuns Laura.

 

— Dar a spus că se va descurca singură.

 

Laura a dat din cap. Nu simțea nici satisfacție, nici ușurare — doar certitudinea calmă că procedase corect.

 

Noaptea, în întuneric, Martin a spus brusc:

 

— Nu mi-am dat seama că e atât de important pentru tine.

 

Laura s-a întors spre el.

 

— Nu e important din cauza apartamentului — a spus ea încet. — Ci din cauza respectului. Dacă nu există în lucrurile mărunte, nu va exista nici în cele mari.

 

El nu a răspuns. Dar a doua zi, plecând la serviciu, pentru prima dată după mult timp, a sărutat-o pe frunte.

 

Iar Laura, închizând ușa după el, s-a întors la laptop și și-a dat seama că nu simte neliniște, ci o senzație ciudată, aproape uitată — senzația de stabilitate sub picioare. Nu sprijinul promisiunilor altora, ci al propriilor decizii.