Un nou contract pentru furnizarea de echipamente medicale se înceață înaintea ochilor ei. Cifrele și clauzele se transformaseră într-o pastă monotonă. Stefania își frecă tâmplele și se lăsă pe spate în scaun.

 

Apelul de la soțul ei a venit la momentul potrivit.

 

— Stef, salut. Azi o să întârzii. Întâlnirea se prelungește.

— Din nou? — murmură ea, întorcând pagina. — A treia oară săptămâna asta.

— Ce să fac, e serviciul. Nu-mi pregăti cină, mănânc ceva pe drum.

— Bine. Ne vedem acasă.

— Da, sigur. Pa.

 

Era pe punctul de a închide, când un râs feminin familiar răsună pe fundal. Mâna i se înțepeni deasupra ecranului. Râsul acela… unde îl mai auzise?

 

— Ai promis, Marc! — vocea a devenit limpede.

*

Inima Stefani ei s-a oprit o clipă.

Amelia.

Fosta ei prietenă, cu care nu mai vorbise de doi ani după un incident urât cu bani.

 

Ce căuta lângă soțul ei?

 

— Mai ai puțin răbdare, — spuse Marc. — Trebuie să fim atenți.

— M-am săturat să ne ascundem! Când te hotărăști odată?

— Mai avem puțin. E important ca Stefania să nu-și dea seama.

 

Telefonul aproape i-a căzut din mână.

Ce nu trebuie să aflu?

 

— Tragem asta de doi ani, — spuse Amelia. — Ea chiar nu vede nimic?

— Nu încă. Am un plan. Ai încredere în mine.

 

Plan?

 

— Soția ta e atât de naivă, — râse Amelia. — Și noi am rezolvat totul chiar sub nasul ei.

— Mai încet, — o avertiză el. — E mai inteligentă decât pare.

— Nu mai pot aștepta! Fă actele și terminăm odată.

 

Acte?

Stefania simți un fior rece.

 

— Săptămâna viitoare merg la avocat. Dar ai grijă. Dacă află prea devreme, totul pică.

 

Zgomot de uși, pași.

 

— Hai, urcă. Mă grăbesc.

*

Linia se întrerupse.

 

Stefania rămase nemișcată, privindu-și telefonul. Gândurile i se loveau unele de altele haotic.

 

Marc și Amelia.

Doi ani.

Un plan.

Documente.

 

Nimic bun nu putea însemna asta.

 

Stefania s-a așezat încet pe marginea canapelei, fără să lase din mână hârtia cu evaluarea apartamentului. Documentul tremura, parcă pe punctul de a se rupe.

 

„Chiar intenționează să facă asta…”

 

Trădarea nu este o lovitură. Este un cuțit rece care intră încet, atât de încet încât durerea vine doar când e prea târziu.

 

S-a ridicat și a mers spre fereastră. Orașul trăia normal: claxoane, un câine care lătra, un bărbat trecând cu o plasă de cumpărături. Lumea nu se prăbușise. Deși în interiorul ei totul se ruina.

 

Stefania a inspirat adânc.

Nu. Nu le voi permite să-mi distrugă viața.

*

A deschis istoricul browserului lui Marc.

 

Hoteluri. Agenții de turism. Consultanță juridică.

Și ceva și mai alarmant — site-ul unui notar privat pentru procuri fără prezența co-proprietarului.

 

Un fior rece i-a trecut pe șira spinării.

 

Voia să facă totul în secret.

 

A sunat notarul.

 

— Bună ziua. Aș dori să știu dacă a fost depusă o cerere de către soțul meu… Marc… pentru o procură privind un imobil?

 

— Da, ieri a fost o cerere preliminară. Îl așteptăm săptămâna aceasta.

 

Respirația i s-a tăiat.

 

Deci planul e real.

 

— Mulțumesc, a șoptit ea.

 

Nu mai era nicio îndoială: Marc voia să vândă locuința. Iar banii… evident, pentru Amelia.

 

Doi ani. Doi ani!

Au complotat tot acest timp.

 

Stefania a închis ochii. A simțit furia venind — puternică, limpede, arzătoare. Nu a plâns. Lacrimile erau un lux.

 

Era o femeie subestimată.

 

Iar aceasta era greșeala lor fatală.

 

Până la ora trei după-amiaza știa exact ce are de făcut.

 

A adunat toate actele casei, certificatul de căsătorie, chitanțele.

A sunat avocatul companiei.

*

— Am nevoie urgent de consultanță în dreptul familiei și proprietății. Acum.

 

O oră mai târziu, avocatul îi spunea:

 

— Primul pas: depuneți imediat interdicție de înstrăinare asupra imobilului. Soțul dumneavoastră nu va mai putea vinde nimic.

 

— Serios?

 

— Da. Și trebuie făcut azi.

 

Apoi s-a uitat la telefonul ei.

 

— Înregistrarea este o probă excelentă.

 

Seara, totul era deja depus și semnat.

*

Marc a sosit acasă târziu, vizibil mulțumit.

 

— Stef, ești trează?

— Te așteptam.

 

El a văzut dosarul pe masă.

 

— Ce e asta?

 

Ea a apăsat „play”.

 

Vocile lui Marc și Amelia au umplut încăperea.

 

„Soția ta e atât de naivă…”

„Fă actele…”

 

Marc s-a făcut alb la față.

 

— Nu e ce crezi…

— Ba tocmai asta e: trădare.

 

Ea i-a arătat cererea oficială.

*

— Am depus interdicția. Nu vei vinde apartamentul.

 

— Stefania, te rog…

 

Ea a ridicat valiza.

 

— Nu intenționez să cer divorțul.

A făcut o pauză.

— Deja am făcut-o.

 

Marc a rămas fără cuvinte.

 

Ea s-a oprit în ușă.

 

— Ai ucis tu această căsnicie. Eu doar am semnat actele.

 

Și a plecat.

 

Aerul de afară mirosea a libertate.