— Nu am de gând să mă mut la părinții tăi și să am grijă de ei până la bătrânețe!

 

Anna sorta ghiozdanele copiilor după școală când a auzit cum cheile au căzut cu zgomot în hol. De obicei, ordonatul Lucas nu scăpa niciodată lucruri — deci ceva îl tulburase serios.

 

— Ann, unde ești? — vocea lui era tensionată.

 

— În bucătărie! Ce s-a întâmplat?

 

Lucas a intrat ținând în mână o foaie mototolită. Pe chipul lui — neliniște și confuzie.

*

— Azi am fost la părinții mei să ajut cu robinetul. Tata mi-a arătat facturile casei — utilități, reparații, taxe. Sumele sunt enorme. Spune că nu se mai descurcă.

 

Anna a lăsat caietul Clarei și l-a privit atent. În cincisprezece ani de viață împreună, învățase să-i citească stările. Iar acum era clar că se pregătea pentru o discuție serioasă.

 

— Și ce au decis? Să vândă casa?

 

— Nu, tocmai asta e problema. Mama este categoric împotrivă. Spune că a trăit acolo toată viața și casa este o amintire. Iar tata a propus să ne mutăm noi la ei. Casa e mare, va fi loc pentru toți, iar cheltuielile se vor împărți.

 

Aerul din bucătărie a devenit greu, aproape lipicios. Anna a simțit cum i se strânge inima. Se temea de mult de această discuție — încă de când părinții lui Lucas începuseră să sugereze că „pentru nepoți e mai bine la țară”.

 

— Adică… să ne mutăm la părinții tăi. Definitiv?

 

— Da. Este avantajos! Nu mai plătim chirie, copiii au spațiu, aer curat, grădină, câine. Iar părinții — ajutor.

 

— Și eu ce rol am în această poveste? Menajeră?

 

— Nu, nu… doar… ai ajuta-o pe mama prin casă. Nu mai este tânără.

 

Anna s-a așezat. Parcă pământul i s-a clătinat sub picioare. A o ajuta pe Françoise Moreau însemna să trăiască sub controlul ei permanent.

 

— Menajeră? — Lucas s-a încruntat și a privit din nou foaia, ca și cum o vedea pentru prima dată. — Anna, exagerezi. Este doar o împărțire a responsabilităților. Pentru ordine.

 

Anna s-a ridicat încet de pe scaun. În interiorul ei era o liniște ciudată — acea liniște rece care apare atunci când decizia a fost deja luată, doar că încă nu a fost rostită.

 

— Pentru ordine? — a repetat ea. — Lucas, ai observat că în acest „ordine” nu există nici zile libere, nici timp personal pentru mine? Iar pentru mama ta — sarcini ușoare și control total.

 

— Ei bine… este mai în vârstă — a răspuns el nesigur. — Și casa este a ei.

 

— Exact, — a încuviințat Anna. — Casa este a ei. Asta înseamnă că regulile vor fi mereu ale ei.

 

Lucas a oftat și s-a așezat în fața ei.

 

— Vreau doar să-mi ajut părinții. Chiar nu se descurcă. Tu ești bună, îi ajuți mereu pe toți.

 

— Ajut, — a spus Anna calm. — Dar nu cu prețul propriei mele vieți. Îmi ceri să renunț la muncă, la viața mea, la libertatea mea — doar ca să corespund așteptărilor mamei tale. Și nici măcar nu m-ai întrebat dacă sunt de acord.

*

— Am crezut că vei înțelege…

 

— Am înțeles, — l-a întrerupt ea. — Am înțeles că în acest plan eu nu contez. Contează doar o figură comodă care va duce totul.

 

Seara, telefonul a sunat. Pe ecran a apărut: „Françoise Moreau”.

 

Anna s-a uitat la soțul ei.

 

— Răspunzi?

 

Lucas a ezitat, apoi a luat telefonul.

 

— Da, mamă.

 

Vocea lui Françoise se auzea clar, chiar și fără difuzor.

 

— Lucas, voiam să clarific ceva. Anna știe deja programul? Trebuie să discutăm când se va ocupa de grădină. Primăvara vine devreme.

 

Anna a luat calm telefonul din mâna lui.

 

— Françoise, — a spus ea pe un ton egal. — Să lămurim din start. Nu mă mut la voi.

 

La celălalt capăt s-a lăsat o pauză.

 

— Ce înseamnă „nu te muți”? — a întrebat soacra rece. — Noi deja am decis totul.

 

— Dumneavoastră — da. Eu — nu.

 

— Anna, te porți egoist. Familia înseamnă sacrificii.

 

— Sunt de acord, — a răspuns Anna. — Dar sacrificiile trebuie să fie voluntare. Nu impuse.

*

Françoise a oftat brusc.

 

— Lucas, — l-a strigat ea pe fiul ei, — auzi cum îmi vorbește?

 

Lucas a deschis gura, dar Anna l-a oprit.

 

— Lucas aude. Și acum va trebui să aleagă, — a spus ea încet, dar ferm. — Ori suntem o familie în care deciziile se iau împreună. Ori eu sunt o funcție într-o casă străină.

 

Soacra a spus ceva tăios și a închis apelul.

 

În bucătărie s-a făcut liniște deplină. Lucas se uita în masă.

 

— Mă pui să aleg, — a spus el surd.

 

— Nu, — a clătinat Anna din cap. — Doar am încetat să mai pretind că nu am de ales.

 

Au trecut câteva zile. Lucas mergea singur la părinții lui. Se întorcea tăcut, obosit. Copiii au încetat să mai întrebe despre mutare — ceva se schimbase în aer.

 

Într-o seară, s-a așezat lângă Anna.

 

— Am vorbit cu tata, — a spus el. — A recunoscut… mama exagerează. A făcut-o mereu. Eu doar m-am obișnuit.

 

Anna nu a spus nimic.

 

— Nu ne mutăm, — a continuat el. — Îi voi ajuta financiar, vom angaja un meșter, vom revizui cheltuielile. Dar… ai dreptate. Nu trebuie să fie pe seama ta.

 

Anna a expirat încet. Nu cu ușurare — ci cu acceptare.

 

— Mulțumesc că m-ai ascultat, — a spus ea.

 

El a dat din cap.

*

După o lună, părinții lui Lucas aveau deja un ajutor în casă, iar facturile nu mai păreau atât de amenințătoare. Françoise s-a supărat — pentru o vreme. Apoi a sunat din nou, de data aceasta mai reținut.

 

Iar în casa Annei și a lui Lucas a devenit mai liniște. Fără tensiune, fără așteptări ascunse. Copiii râdeau, planurile se făceau împreună, nu „în locul cuiva”.

 

Uneori, familia nu înseamnă să locuiți toți sub același acoperiș.

Ci să nu fie nimeni forțat să dispară sub el.