— Eu câștig de trei ori mai mult decât tine, iar tu ai tupeul să-mi spui că trebuie să fac singură tot ce ține de casă?! Nu ți se pare că ai întrecut măsura, dragul meu?! Sau poate vrei să trăiești singur?!

— Și ce, nu avem cină?

Vocea lui Mark, care a intrat în apartament împreună cu curentul rece de octombrie, nu conținea nicio întrebare. Era o constatare ambalată în reproș. Aruncă cheile pe etajeră, iar sunetul lor metalic răsună iritant. Merse în bucătărie și deschise demonstrativ ușa frigiderului. Gol. Doar un borcan de muștar și o jumătate de lămâie. O tăcere mustrătoare. Se întoarse spre arcada care ducea în living, unde stătea Elisa la masă.

— Ai fost acasă toată ziua. Înțeleg eu bine că nu e nimic de mâncare?

Elisa lucra. Lumina ecranului îi colora fața cu reflexe reci. Nu răspunse imediat, lăsând cuvintele lui să plutească în aer și să absoarbă tensiunea acumulată. Când termină ultimul rând din raport, închise laptopul cu un clic abia auzit. Tăcerea din apartament deveni densă, palpabilă. Se întoarse încet spre el.

*

— Ar fi trebuit să fie? — vocea ei era calmă, fără niciun fel de emoție, iar acest calm îl neliniști pe Mark.

— Păi… da — încercă el să-și dea tonului o notă de siguranță. — E datoria ta. Tu ești femeie, tu ești păstrătoarea căminului. Confort, mâncare, ordine. Sau ai uitat?

Elisa îl privi mult timp, nemișcată. Privirea ei era ca o cameră video care înregistrează fără emoții. Apoi colțurile buzelor i se arcuiră într-un zâmbet fin, aproape prădător.

— Datorie… — repetă ea. — Ce cuvânt minunat. Bine. Hai să vorbim despre datorii.

Se ridică, deschise un sertar și scoase un calculator vechi. Se întoarse la masă, punând în față o foaie albă și un pix. Mark o urmărea cu neliniște crescândă.

— Să trecem la calcule — tonul ei deveni rece, profesionist. — Salariul meu luna trecută a fost, exact, o sută cincizeci și patru de mii de ruble. Notăm.

Scrise cifra.

— Salariul tău, Mark… — făcu o pauză scurtă, privindu-l direct în ochi, — cincizeci și una de mii. Raport trei la unu. Ești de acord cu matematica asta?

El tăcu, un fior rece coborându-i pe șira spinării.

— Presupunem că da — reuși el să murmure.

— Nu presupunem. Așa este. — Elisa bătu ușor cu degetul în calculator. — Acum trecem la responsabilități. Avem treizeci de zile în lună. Dacă împărțim sarcinile proporțional cu contribuția, rezultă simplu: o pătrime pentru mine, trei pătrimi pentru tine. În zile, asta înseamnă: eu fac treabă în casă șapte zile și jumătate, tu douăzeci și două și jumătate. Azi e cincisprezece. Eu mi-am depășit deja partea.

Încercui cifrele.

*

— Ca să nu mai avem discuții — continuă ea — îți voi face un grafic. Gătit, curățenie, spălat, cumpărături. Fiecare zi repartizată. Absența fără motiv — amendă cinci sute de ruble. Le voi scădea din banii tăi de bere. Ai vrut familie tradițională? Perfect. Dar cu contabilitate modernă și corectă.

Ea lipi foaia de frigider cu un magnet. „GRAFICUL SARCINILOR CASNICE”. Mark rămase înmărmurit.

Primele zile au fost învăluite într-o liniște străină, apăsătoare. Graficul de pe frigider stătea acolo ca o epitafie batjocoritoare peste viața lor de dinainte. Mark se mișca prin casă ca o umbră, cu fața unui martir ofensat. Acceptase regulile, dar le acceptase ca un deținut: în tăcere, cu ură mocnită.

Prima lui „tură” în bucătărie a fost o declarație de război. A gătit macaroane. Nu paste, nu sos. Macaroane fierte prea mult, lipicioase, gri, fără gust. Le-a aruncat în două farfurii și le-a pus demonstrativ pe masă. Nu era grijă. Era provocare.

Elisa intră, ridică farfuria, o mirosi, apoi inspectă oala. Apoi o răsturnă în coșul de gunoi.

— Asta nu e mâncare. Sunt produse stricate. Eu îmi comand pizza. Iar costul îl voi scădea din partea ta.

Mark aștepta țipete, scandal, lacrimi. Dar primi raport contabil. Încleștă furculița, dar tăcu.

A urmat baia. A „curățat-o” cu răutate: urme, pete, spumă murdară. Aruncă mopul la final.

Seara, Elisa intră, privi în tăcere și atașă pe frigider un al doilea document:

„REGISTRUL AMENZILOR ȘI NEREGULILOR”

— 16 octombrie: gătit — amendă 250 ruble
— 17 octombrie: baie — amendă 500 ruble

Mark fierbea pe dinăuntru. Nu era ceartă. Era tortură metodică. Fiecare rând era un bici peste ego.

Lista se lungea zilnic.

*

21 octombrie: spălat — haine albe colorate — 1500 ruble.

Atunci ceva se sparse în el.

Și a început să distrugă.

A răsturnat coșul cu rufe curate, a pus tigaia murdară pe covor, a vărsat lapte, a împrăștiat farfurii și firimituri. Haos peste tot.

Când Elisa a intrat în casă, Mark stătea pe canapea, în mijlocul dezastrului.

— Ce, nu-ți place? O să-mi pui amendă? Sau chemi direct firma de curățenie?

Ea privi totul cu o liniște aproape înfricoșătoare.

— Te-ai hotărât să te porți ca un copil căruia nu i s-a cumpărat jucăria? — întrebă ea rece.

— NU! Vreau doar să-ți arăt în ce ai transformat casa! În cazarmă! În birou! Eu sunt bărbat! Trebuie să vin acasă la confort, la cină, la soție! Nu la o contabilă în fustă care îmi calculează pierderile!…

Elișa i-a ascultat tirada ca și cum ar fi vorbit despre altcineva. Fără tremur în voce, fără scântei în privire — doar liniște rece și apăsătoare. Mark simțea aproape fizic cum ea îi analizează fiecare cuvânt, disecând emoțiile, transformându-le în definiții seci.

— Confort, cină caldă și soție — repetă ea, ca și cum ar nota ceva într-un catalog interior. — Interesant.

S-a apropiat de fereastră, a tras draperiile și a deschis larg geamul. Aerul rece a invadat camera, iar Mark a strâns buzele iritat.

— Ce faci? — întrebă el.

— Aerisesc — răspunse ea calm. — Mirosul de copil răsfățat este prea puternic.

Mark a simțit cum furia se ridică iarăși.

— Tu nu mă asculți! În absolut nimic! Reduci totul la „revolte”, „amenzi”, „grafice”! Nu vezi că prin această gândire de birou ai ucis tot ce era între noi?!

Elișa a închis fereastra și s-a întors. În ochii ei apăru acum ceva nou: oboseală. Adâncă, grea.

— Mark… — a oftat ea. — Vrei să știi ce am ucis? Bine. Hai să fim sinceri.

S-a așezat în fața lui, fără bariere, fără ton rece.

— Ideea ta de „un bărbat trebuie” — spuse ea. — Asta am ucis. Pentru că mă omora pe mine. De ani întregi.

El voia să răspundă, dar nu putea.

*

— Când am început să muncesc mai mult și să câștig mai mult — continuă ea — nu ai spus „bravo”. Nu ai spus „hai să împărțim corect responsabilitățile”. Ai spus: „dar tu ești femeie”. Și atunci am înțeles: pentru tine confortul e mai important decât respectul. Căldura — mai importantă decât parteneriatul. Iar soția — o funcție. Nu o persoană.

Liniștea deveni apăsătoare.

— Tu… interpretezi greșit — murmură Mark.

— Nu, Mark — scutură ea din cap. — Doar că pentru prima dată mă auzi fără să mă poți întrerupe.

Ea ridică o cămașă șifonată de pe podea, netezi colțul cu degetele și o așeză la loc.

— Haosul pe care l-ai făcut nu e protest. E recunoaștere. Că nu vrei cu adevărat responsabilitate.

El sări în picioare.

— Nu e adevărat! Eu… vreau doar să fiu respectat!

Elișa ridică sprâncenele.

— Respectat? Pentru ce? Pentru o cină stricată și o casă distrusă?

Mark simțea cum rușinea, furia și vina i se amestecă în piept.

Ea privi camera, apoi spuse:

— Eu nu voi trăi într-un război. Și nu voi trăi cu un om care alege distrugerea în locul dialogului. Așa că — vom proceda așa.

Ea a pus o foaie albă pe masă.

— Nu e un grafic. Este o alegere. Una singură.

Mark aproape că nu respira.

— Ce alegere?

— Fie refacem totul de la zero — reguli, limite, respect.
Fie pleci. Acum.

El se albi.

— Ești serioasă?

— Complet. Eu vreau un partener. Nu un copil. Nu un șef.

Mark s-a așezat, copleșit. Foaia părea o sentință.

*

— Eu… nu vreau să plec — șopti el. — Și nu vreau să mai luptăm. Dar nu știu cum să repar.

În privirea Elișei apăru o căldură nouă.

— Atunci începem așa: nu mai spui „un bărbat trebuie”. Începem să spunem „noi putem”. Împreună.

Ea luă foaia.

— Iar prima regulă va fi: vorbim, nu luptăm.

Mark încuviință. Pentru prima dată după mult timp, casa părea mai puțin un câmp de luptă și mai mult un loc unde oamenii încă pot învăța să se audă.