Valiza Taniei stătea lângă ușă de două ore. Ea se plimba prin apartament, incapabilă să creadă că totul i se întâmplă cu adevărat.

— Tania, cât o mai lungești? — Volodea fuma nervos pe balcon. — Mama așteaptă.

Soacra stătea în fotoliu și o privea cu același ochi rece pe care Tania îl cunoștea de la prima lor întâlnire, acum treizeci de ani.

— Volodea a decis corect, — spuse Raisa Petrovna. — De ce ai nevoie de apartament? Nici nu lucrezi.

— Cum adică nu lucrez? — Tania s-a oprit în mijlocul camerei. — La bibliotecă…

— Niște bănuți, — o întrerupse soacra. — Volodea trebuie să-și facă o familie nouă. Iar tu… tu ești deja în vârstă. La ce îți trebuie toate astea?

Tania s-a uitat la soțul ei. El își întoarse privirea spre fereastră.

— Vol, — se apropie Tania de ușa balconului. — Am căzut de acord să ne despărțim în pace. Mi-ai spus că îmi lași apartamentul.

— Mamă, poate totuși… — începu el.

— Deloc! — ridică vocea Raisa Petrovna. — Apartamentul e pe numele meu. Eu decid. Volodea trebuie să trăiască, nu să se uite înapoi.

Tania simți cum lumea începe să se destrame. Treizeci de ani de căsnicie. Treizeci de ani în care ea a gătit, a spălat, a făcut curat. A îndurat ieșirile soacrei, a tăcut când soțul venea beat. A lucrat la bibliotecă pe un salariu simbolic, pentru că el îi spunea: „De ce ai nevoie de carieră? Casa e mai importantă.”

— Dar unde să merg?

— Și ce legătură are cu noi? — ridică din umeri soacra. — Ai pe cineva… cum o cheamă… Lena. Stai la ea.

— Raisa Petrovna, — încercă Tania să rămână calmă. — Lena trăiește într-o garsonieră cu fiica ei. Nu e loc.

— Vei găsi. Doar erai deșteaptă cândva.

Volodea continua să fumeze. Tania a înțeles: nu o va apăra. Niciodată nu a făcut-o.

— Bine, — spuse ea încet. — Dați-mi măcar să-mi iau lucrurile.

— Ce lucruri? — se încruntă soacra. — Totul a fost cumpărat de fiul meu. Cu salariul tău de bibliotecară ce ai putea cumpăra?

— Cărțile mele…

*

— Numai ocupă loc. Lui Volodea nu-i trebuie cărți.

— Fotografiile mamei, actele…

— Actele ia-le. Restul lasă.

Tania îi privea pe acești oameni. Oare mereu au fost așa? Sau ea nu a vrut să vadă? Treizeci de ani de viață reduși la o valiză cu acte și trei rochii.

— Chemi taxi? — întrebă Volodea.

— Merg pe jos.

— Până la Lena e departe.

— Merg.

Luă valiza. Era ușoară. Întreaga ei viață încăpea în ea.

La ușă s-a întors. Volodea deja pornea televizorul. Soacra stătea la fereastră.

— Raisa Petrovna, — spuse Tania. — Și dacă nu mă descurc singură?

Ea nu s-a întors deloc:

— Nu mai e problema noastră. Acum Volodea trebuie să-și găsească fericirea.

Ușa s-a închis cu un clic.

Vântul rece de noiembrie a lovit-o în față. Mergea pe stradă și plângea pentru prima dată după mulți ani.

 

*

Marian o privea pe Elen ca și cum ar fi văzut o fantomă din trecut. A clipit de câteva ori, ca și cum nu-și credea ochilor, apoi a făcut un pas înainte, strângând geanta la piept.

— Tu… ești tu?.. — vocea soacrei tremura.

Elen a zâmbit blând, calm, cu acea demnitate interioară care apare doar atunci când un om începe în sfârșit să trăiască pentru el însuși.

— Da, Marian. Eu sunt.

Jean stătea lângă ea, palid ca varul. Nu știa ce să facă cu mâinile, unde să privească. Ochii lui o urmăreau pe Elen, căutând în ea femeia tăcută și supusă care plecase cu un geamantan într-o noapte de noiembrie, acum cinci ani.

Dar acea femeie nu mai exista.

În fața lui stătea o alta — sigură pe ea, puternică, liberă.

— Tu… te-ai schimbat, — a reușit el să murmure.

— Da, — a dat din cap Elen. — Viața s-a schimbat.

Zgomotul târgului s-a estompat. Pentru o clipă au rămas într-un spațiu separat de lume, la granița dintre trecut și prezent.

— Și tu… — Marian a înghițit în sec. — Lucrezi aici?

— Ghidez grupuri, — a răspuns Elen calm. — Și azi reprezint muzeul la târg.

— Tu? Ghid? — Jean părea incapabil să-și adune gândurile. — Tu?..

Zâmbetul lui Elen a devenit și mai liniștit:

— Da. Eu.

Marian a privit-o de sus până jos — rochia, coafura, postura dreaptă, lumina din ochi.

— Incredibil… — a murmurat ea. — Elen… așa…

— Așa cum trebuia să fie mereu, — a spus încet Clara, care se apropiase și stătea lângă Elen ca un zid protector.

Jean a tușit, aplecând privirea:

— Arăți… foarte bine. Foarte bine.

— Mulțumesc, Jean.

— Noi… am crezut că ți-a fost greu, — a continuat el stingher. — Că ai suferit.

Elen l-a privit direct:

— Mi-a fost greu. Dar m-am descurcat.

— Te-ai descurcat… — a repetat Marian, ca și cum gusta cuvântul. — Singură?

— Da. Singură.

Marian și-a întors privirea, ascunzând tremurul buzelor.

*

— Ei bine… — a spus în cele din urmă. — Bravo. Cu adevărat.

Elen a zâmbit — fără ironie.

— Mulțumesc.

Jean a făcut un pas spre ea, dar Clara s-a mișcat discret, oprindu-l. El s-a oprit.

— Elen… — a început el. — M-am gândit mult. Ani de zile.

Ea l-a privit sincer.

— Nu ne mai leagă nimic din trecut, Jean, — a spus ea cu voce blândă, dar fermă. — Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce a fost bun. Restul… îl las în urmă.

Jean a rămas fără cuvinte.

— Mă bucur că ești fericită, — a spus în cele din urmă.

— Sunt fericită, — a confirmat Elen. — Și vă doresc același lucru.

Marian și-a întors privirea. Fără aroganță. Doar tăcere.

— O zi frumoasă, — a spus Elen, înclinând capul. — Trebuie să mă întorc la copii.

A plecat — sigură, frumoasă, liberă.

Clara i s-a alăturat după câțiva pași:

*

— Ai rezistat ca o regină.

Elen a zâmbit cald:

— Nu, Clara. Doar că, în sfârșit, am devenit eu însămi.

Și pentru prima dată, era adevărat.