— Emma, chiar nu intenționezi să vinzi casa asta? — Leon a lăsat furculița și s-a întors spre soția lui cu o tensiune de parcă era gata să spargă ceva.
— Nu am decis încă, — Emma continua să amestece supa din farfurie ca și cum totul nu ar avea nicio legătură cu ea. Ochii nu se ridicau, mâinile se mișcau mecanic, din inerție. — Totul e prea neașteptat.
— Neașteptat? A trecut o lună! În fiecare duminică mergi acolo ca la stațiune, — Leon și-a încordat umerii. — Iar noi încă stăm cu chirie și nu am strâns nici măcar avansul!

Emma ridică încet privirea. În ochii ei — oboseala unei discuții repetate de prea multe ori.
— Înțeleg, Leon. Dar e moștenirea de la mătușa Marianne. Nu pot pur și simplu s-o vând.
— Moștenire de la o mătușă pe care ai văzut-o de două ori în viață! — Leon a sărit în picioare și și-a întins brațele, ca și cum asta ar convinge-o. — Nici nu-ți aminteai de ea până de curând!

În acel moment telefonul de pe masă a vibrat. Pe ecran — „Madeleine Grigorievna”. Soacra. Evident.
— Te rog, nu acum… — mormăi Leon, văzând expresia Emmei.

*

Emma a răspuns totuși:
— Bună seara, Madeleine Grigorievna.
— Ema dragă! — vocea soacrei suna ca un clopoțel. — Cum merge cu casa? Am găsit un agent excelent, poate veni mâine!

Emma se uită la Leon. El se prefăcea că studiază pătura de masă.
— Mulțumesc, dar nu vreau să vând încă, — a spus Emma calm.
— Cum adică nu vrei? — vocea lui Madeleine s-a întărit imediat. — Nu plănuiți să cumpărați un apartament? E o ocazie perfectă!
— Vorbim mai târziu. Acum cinăm. — Emma a întors telefonul cu fața în jos.

O liniște grea s-a lăsat peste bucătărie. Leon zâmbea crispat, analizând piciorul scaunului.
— Mama ta parcă stă aici cu noi, — observă Emma cu greu stăpânindu-și iritarea.
Leon ridică mâinile:
— Doar i-am spus de moștenire. Nu ai spus să fie secret.
— Normal că nu am spus, — Emma a început să strângă farfuriile. — Dar se pare că e casa mea, iar deciziile le iau toți ceilalți — în afară de mine.

— Pentru că e logic! — izbucni Leon. — Vindem casa veche și investim în apartament. De trei ani strângem bani! Este momentul perfect!

Emma îngheță pentru o clipă, strângând farfuriile.
— Deci moștenirea mea e șansa perfectă pentru tine?
— Pentru noi! — Leon bătu cu palma în masă. — Suntem familie. Construim un viitor împreună!

„Viitor împreună…” — își repetă Emma.
Acum trei ani suna ca o promisiune.
Acum — ca o obligație.

— Vreau să merg acolo în weekend. Singură, — spuse Emma răspicat. — Atunci voi decide.
— Din nou singură? — Leon își îngustă privirea. — Ce faci acolo toată ziua?
— Sortez lucruri, verific acte. Este moștenirea mea. Am dreptul să decid ce fac cu ea.

Leon se ridică, își încrucișă brațele și o privi fix.
— Și când vrei să decizi? Peste un an? Doi? Sau când mama te va termina definitiv cu telefoanele ei?

Emma nu răspunse. Dar în privirea ei apăru ceva nou — o fermitate pe care Leon nu o văzuse niciodată.

Când Emma a ieșit în tăcere din bucătărie, Leon a rămas lângă masă, ca și cum tocmai pierduse o bătălie în care el însuși se aruncase. Voia să spună ceva, să se justifice, să explice, dar cuvintele i se blocau în gât. Știa că în spatele ultimei întrebări a Emmei era mult mai mult decât o discuție despre o casă. Dar să recunoască asta cu voce tare îl speria.

Emma a urcat în dormitor, a închis ușa și s-a rezemat de ea.

*

Liniște.Avea impresia că pereții apartamentului închiriat, în care locuiau de trei ani, o apăsau cu aceleași așteptări cu care o apăsau Leon și Madeleine. Aerul părea saturat de „trebuie”, „e logic”, „așa e corect”.

A mers la oglindă. Fața — obosită, palidă. În ochi — acea fermitate nouă, care îl speriase atât de mult pe Leon.

Casa mătușii Marianne era singurul lucru care îi aparținea cu adevărat Emmei. Singurul loc unde nimeni nu îi dicta cum să trăiască.

S-a așezat pe marginea patului.
Telefonul a vibrat. Leon. Un mesaj.

„Îmi pare rău. Vreau doar să fie bine între noi.”

Emma nu a răspuns.
S-a ridicat, a deschis dulapul și a început să împacheteze câteva haine într-o geantă mică. Calm, hotărât.

După o jumătate de oră, când a coborât, Leon o aștepta în hol.

— Pleci acum? — a întrebat el încet.
— Da. Trebuie să fiu acolo singură. Să gândesc clar.

El a făcut un pas, apoi s-a oprit, ca lovit de un perete invizibil.
— Emma… n-am vrut să te presez. Chiar credeam că facem alegerea corectă.
— Problema nu e alegerea, Leon. Problema e că atunci când e ceva important, tu nu mă auzi pe mine. O auzi pe mama ta.

El a privit în jos.
Emma și-a luat haina.

— Mă întorc duminică. Atunci vorbim calm.

A ieșit.
Leon a rămas în hol, ca și cum apartamentul devenise brusc prea mare și prea gol.

Drumul până la sat a durat două ore.
Pe măsură ce se apropia, Emma simțea cum tensiunea i se dizolva în piept.
Când casa mătușii Marianne a apărut după curbă — obloane deschise, ulmul bătrân, lumina caldă de pe verandă — ceva înghețat în interiorul ei a început să se topească.

Înăuntru mirosea a lemn, plante uscate și liniște caldă.
Emma a aprins șemineul și s-a așezat în fotoliu.
Doar ea și casa.
Fără așteptări.
Fără presiuni.
Fără voci străine.

Când a deschis un sertar vechi, a găsit un teanc de scrisori — scrisul mătușii Marianne.
Una era pentru Emma.
Sigilată.

Mâinile ei au tremurat.
A desfăcut plicul.

„Dragă Emma,
Dacă citești asta, înseamnă că ai casa în mâinile tale.
Casele bătrâne nu sunt o povară. Sunt o ancoră.
Un loc unde îți amintești cine ești, când afară sunt prea multe voci străine.
Nu o da dacă tu însăți nu simți că nu o mai vrei.
Alegerea trebuie să fie a ta.”

Emma a închis ochii.
Pentru prima dată, a simțit o claritate profundă.

Duminică s-a întors.
Leon mergea neliniștit prin hol. Când a auzit cheia, a venit imediat spre ea.

— Ești bine? Mi-a fost teamă…

*

Ea și-a lăsat haina și geanta, apoi l-a privit direct.

— Am luat o decizie.

Leon s-a încordat.

— Nu voi vinde casa — a spus ea încet. — Nu pentru că fug de responsabilitate. Ci pentru că am înțeles că am nevoie de un loc unde deciziile sunt ale mele.

Ea a făcut un pas spre el.
— Dacă vrei să fii cu mine, trebuie să înveți să mă asculți. Pe mine. Nu pe mama ta.

El a închis ochii, a respirat adânc.
Când i-a deschis, privirea îi era schimbată.

— Am greșit, Emma. Iartă-mă. Și… vreau să învăț. Dacă… îmi dai voie.

Emma l-a privit mult timp, apoi i-a strâns ușor mâinile.

— Îți dau voie. Dar și tu trebuie să accepți deciziile mele. Chiar și pe cele care nu îți plac.

Leon a dat din cap — sincer, fără scuze.

Ei știau: drumul e lung. Dar pentru prima dată după luni de tensiune, Emma simțea că merg nu spre un plan „corect”…
ci spre unul pe celălalt.

Ea a zâmbit abia vizibil:

— Weekendul viitor mergem împreună la casă. Să o vezi și tu.

*

Leon a râs scurt, obosit, dar sincer.
— Îmi place deja. Doar pentru că înseamnă ceva pentru tine.

Emma a inspirat adânc.
Nu mai avea greutate în piept. Doar ușurință.

Casa Mariannei nu i-a despărțit.
Dimpotrivă — a devenit locul unde s-au regăsit.
Și asta a fost alegerea care schimbă totul.