— Mark, de ce ai venit atât de devreme? Trebuia să te întorci abia peste două zile — a ieșit speriată în hol Elena.

*

Elena Sergheevna Wolf stătea la fereastra biroului ei, privind cum ploaia măruntă de toamnă bătea ușor în geam. Biroul firmei de construcții „Stroigarant” se afla la etajul patru al unui centru de afaceri modern, cu vedere spre un oraș gri și umed. Vineri. Sfârșitul săptămânii de lucru. Cei mai mulți angajați plecaseră deja, iar ea mai avea de terminat raportul trimestrial.

 

La treizeci și șapte de ani, Elena părea mai tânără — suplă, îngrijită, cu păr castaniu aranjat până la umeri și ochi căprui expresivi. În ultima vreme însă, în acești ochi apărea tot mai des oboseala. Cincisprezece ani de experiență în contabilitate, cinci dintre ei la „Stroigarant”. Cifrele, documentele și rapoartele deveniseră o parte constantă a vieții ei. Uneori visa chiar cum închide balanțe și verifică conturi.

 

Telefonul a vibrat scurt. Un mesaj de la soț: „Am plecat în cursă. Revin peste două săptămâni. Mâncarea e în frigider. Te sărut.”

 

Elena a oftat adânc. Căsnicia ei cu Mark se transformase demult într-un mecanism bine reglat — fără certuri, dar și fără căldură. Doisprezece ani împreună, iar fiecare an semăna tot mai mult cu cel precedent. Mark Wolf, șofer de cursă lungă cu experiență, își petrecea cea mai mare parte a timpului pe drum. Elena se obișnuise cu o viață independentă: muncă, casă, întâlniri rare cu prietenele și grija pentru mama ei, care locuia în celălalt capăt al orașului.

 

„Așa trăiesc mii de familii”, își spunea ea când neliniștea devenea apăsătoare. „Avem stabilitate, respect, un apartament, venit.”

 

Dar în ultima vreme aceste cuvinte nu mai erau suficiente. Tot mai des Elena avea senzația că viața trece pe lângă ea. Fiul lor, Lucas, studia într-un alt oraș și venea acasă doar în vacanțe. Iar ea și soțul ei păreau să trăiască în lumi diferite, care se intersectau tot mai rar.

 

S-a auzit o bătaie în ușa biroului.

 

— Doamnă Elena Sergheevna, mai sunteți aici? — în prag a apărut Alexandru Valentinovici Steiner, directorul companiei. — Tot la muncă?

*

— Da, domnule Alexandru Valentinovici, vreau să termin raportul — Elena și-a aranjat mecanic părul. — Termenele sunt strânse.

 

— Spune-mi doar Alexandru, am mai vorbit despre asta — a zâmbit el. La patruzeci și cinci de ani arăta impresionant: sigur pe el, bine făcut, cu un farmec discret care funcționa fără greș. — Și eu am rămas. Ce-ar fi să stăm împreună? Am comandat cină — sushi.

 

Devenise o tradiție nespusă să rămână amândoi vinerea. La început discutau despre muncă, apoi despre viață, familie, despre ceea ce doare. Cu trei ani în urmă, Alexandru își pierduse soția și își creștea singur fiul adolescent. Uneori îi cerea Elenei sfaturi, ca unui om apropiat. Ea simțea că este cu adevărat importantă pentru cineva.

 

— Bine — a răspuns ea, iar ceva a tresărit în interiorul ei. Știa deja că seara va fi specială.

 

Luni, Elena a ajuns la birou mai devreme decât de obicei. Orașul abia se trezea, lifturile urcau lent, coridoarele erau goale și răsunătoare. Sperase că acele treizeci de minute în plus îi vor permite să-și adune gândurile, dar neliniștea nu o părăsea. Inima îi răspundea încă la amintirea mâinii calde a lui Alexandru, iar acest lucru o enerva cel mai mult.

 

A pornit calculatorul, a deschis rapoartele, însă cifrele se amestecau. Gândurile se întorceau obsesiv la seara de vineri. La cuvintele care nu puteau fi interpretate greșit. La cât de ușor devenea să respire lângă el.

 

— Bună dimineața — s-a auzit o voce calmă în spatele ei.

 

Elena a tresărit. Alexandru stătea în ușă, fără zâmbet, cu o expresie sobră, aproape profesională.

 

— Bună dimineața — a răspuns ea, străduindu-se să-și păstreze vocea fermă.

 

— Pot să te rețin un minut? — a întrebat el încet.

 

Ea a încuviințat, simțind cum totul se strânge în interior.

 

Biroul lui era luminos, draperiile trase, iar lumina dimineții accentua liniile stricte ale mobilierului. Atmosfera nu mai semăna deloc cu intimitatea de vineri seara — și, fără să știe de ce, acest lucru a durut-o.

 

— Nu am vrut să te pun într-o situație inconfortabilă — a început Alexandru, sprijinindu-și palmele pe birou. — Dacă acum îmi spui că totul a fost o greșeală, voi accepta. Fără întrebări.

 

Elena și-a coborât privirea. Aceste cuvinte îi ofereau o ieșire, dar îi cereau sinceritate — mai ales față de ea însăși.

 

— Nu a fost o greșeală — a spus în cele din urmă. — Dar nu pot trăi așa. Pe ascuns. Cu două vieți. Nu vreau asta.

 

Alexandru s-a îndreptat încet, privindu-o atent.

*

— Nici nu îți propun trădare — a spus el. — Îți propun o alegere. Când și dacă vei fi pregătită.

 

În acel moment, Elena a înțeles că ce era mai greu se întâmplase deja. Nu mai putea pretinde că totul este în regulă.

 

Seara, a stat mult timp la masa din bucătărie, privind fereastra întunecată. Telefonul era lângă ea, ecranul tăcut. Mark trebuia să fie undeva pe șosea, la sute de kilometri distanță.

 

Ea a format prima numărul.

 

— Elena? S-a întâmplat ceva? — vocea lui Mark era obosită, dar îngrijorată.

 

— Trebuie să vorbim — a spus ea și s-a mirat cât de calm suna. — Cu adevărat. Când te întorci.

 

A urmat o pauză.

 

— O să încerc să revin mai devreme — a spus el într-un final. — Mă sperii.

 

— Doar că nu mai pot pretinde că totul e bine — a spus ea încet. — Nici pentru tine, nici pentru mine.

 

Au încheiat conversația reținut, fără formulele obișnuite.

 

După o săptămână, Mark s-a întors. Stăteau în sufragerie ca niște străini, alegându-și cu grijă cuvintele. Discuția a fost grea, pe alocuri dureroasă, dar surprinzător de sinceră. Fără reproșuri, fără țipete. S-a dovedit că și el simțea golul de mult timp, doar că nu știa cum să vorbească despre el.

 

— Am devenit vecini — a spus Mark apăsat. — Nu o familie.

 

Elena a dat din cap. Lacrimile au curs singure, dar odată cu ele a venit și o senzație ciudată de ușurare.

 

Decizia nu a fost rapidă, dar a fost comună. O lună mai târziu au depus actele de divorț.

 

Primăvara a venit în oraș pe nesimțite. La birou au deschis ferestrele, aerul mirosea a prospețime și a ceva nou. Elena stătea din nou la fereastra biroului ei, dar de data aceasta vedea în reflexie o altă versiune a sa — obosită, da, dar vie.

 

Alexandru nu a grăbit-o. A fost pur și simplu acolo: a sprijinit-o, a așteptat, uneori a tăcut alături de ea. Iar într-o seară, ieșind târziu din birou, Elena i-a prins singură mâna.

 

— Sunt pregătită — a spus simplu.

 

El a zâmbit — fără triumf, fără cuvinte inutile.

Uneori, pentru a începe o viață nouă, nu trebuie să fugi, ci să te oprești și să privești sincer la cea care ai fost. Elena a făcut-o. Și pentru prima dată după mult timp a simțit că în fața ei nu este un gol, ci un drum.