— Mama a decis deja ce cameră va ocupa în apartamentul tău! — a declarat soțul chiar a doua zi după nuntă.

 

Elena nici nu și-ar fi putut imagina că primul răsărit în rolul de soție va deveni începutul unei lupte adevărate pentru dreptul de a trăi în propria ei casă. Dimineața de septembrie era răcoroasă, afară se roteau în liniște primele frunze de toamnă, iar în apartament plutea încă aroma dulce a florilor de nuntă, amestecată cu un sentiment de fericire care se dovedea atât de fragil.

 

Nunta fusese modestă — doar semnarea actelor la primărie și o cină intimă într-un mic restaurant din apropierea casei. Elena alesese conștient acest format: își dorea căldură, sinceritate și emoții autentice, nu o demonstrație zgomotoasă. Părinții lui Julien, desigur, se așteptau la mai mult fast, însă Elena a rămas fermă — banii sunt mai bine investiți în viitor decât risipiți într-o singură seară.

*

Cei doi s-au întors acasă în jurul orei zece seara. Apartamentul spațios cu trei camere, situat într-un cartier bun, fusese un cadou din partea părinților Elenei la împlinirea a douăzeci și cinci de ani. Mama și tatăl ei economisiseră ani la rând, refuzându-și multe lucruri, pentru ca fiica lor să poată începe viața de adult cu siguranță și liniște.

 

Obosită, dar cu adevărat fericită, Elena așeza cu grijă cadourile și buchetele în sufragerie. Trandafirii albi și crizantemele i-a pus într-o vază mare lângă fereastră, iar cutiile cu veselă și textile le-a aranjat pe rafturi. Fiecare obiect părea să păstreze urări calde și gânduri bune.

 

Între timp, Julien stătea în bucătărie, derula pe telefon și scria ceva rapid, zâmbind din când în când. Expresia feței lui era ciudată — de parcă aștepta un semn sau o veste. Elena l-a întrebat de câteva ori dacă totul este în regulă, dar el i-a răspuns că este doar obosit după ziua plină.

 

Seara a trecut liniștit. Au băut ceai cu tort, și-au amintit momente amuzante de la nuntă și au vorbit despre planurile de viitor. Julien era neobișnuit de tăcut, însă Elena a decis să nu acorde importanță — oboseala rămâne oboseală.

 

A doua zi dimineață s-a trezit într-o dispoziție excelentă. Razele soarelui pătrundeau blând prin perdele, luminând dormitorul. Își dorea ca prima zi de viață de familie să înceapă cu confort și grijă. Elena a pregătit micul dejun — ouă cu bacon și cafea proaspăt făcută — și a acoperit masa cu o față de masă frumoasă, primită de la mătușa ei.

 

Julien a intrat în bucătărie pe la nouă, căscând și întinzându-se. S-a așezat, a luat ceașca de cafea și, parcă în treacăt, a spus:

— Apropo, mama și-a ales deja o cameră în apartamentul tău. Mâine se mută.

 

Elena a încremenit cu furculița în mână. Cu o zi înainte fusese stăpâna deplină a propriei case, iar acum se dovedea că va apărea un nou locatar — fără nicio discuție sau acord.

 

— Ce ai spus? — a întrebat ea încet, simțind cum totul se răcește în interiorul ei.

 

— Mama se mută la noi — a repetat calm Julien, întinzând unt pe pâine. — Unde stă acum îi este incomod. Aici este spațiu, sunt camere suficiente.

 

Elena a simțit cum obrajii i se încing.

— Julien, îți dai seama ce spui? De când decide mama ta ce cameră ocupă în apartamentul meu?

 

Soțul ei a ridicat sprâncenele, surprins.

— Elena, acum suntem o familie. Ce este al tău devine comun. Iar familia trebuie să rămână unită. Mamei îi este greu singură, sănătatea nu mai e ca înainte.

*

Elena a tras brusc scaunul înapoi. Totul părea absurd, aproape ireal.

— Stai puțin. Ai avut de gând măcar să-mi ceri părerea? Sau ai decis că acum sunt obligată să-i asigur locuință mamei tale?

 

— Nu dramatiza — s-a încruntat Julien. — Mama e o femeie bună, știi asta. Gătește excelent și va ajuta prin casă. Ție îți va fi mai ușor.

 

Elena s-a plimbat prin bucătărie, încercând să se stăpânească. De-a lungul timpului, soacra îi păruse amabilă, deși puțin insistentă. Dar una este să vă vedeți din când în când și cu totul altceva să locuiți împreună.

 

— Ascultă-mă cu atenție — a spus ea calm. — Acest apartament este al meu. Toate actele sunt pe numele meu. Părinții mei l-au cumpărat special pentru mine. Nimeni nu are dreptul să dispună de casa mea fără acordul meu.

 

— Din punct de vedere formal, da — a ridicat din umeri Julien. — Dar noi suntem un întreg.

 

Elena a scos o mapă cu documente din dulap și a pus-o pe masă.

— Acesta este contractul de vânzare-cumpărare — a arătat ea. — Vezi numele? Elena Moreau. Apartamentul a fost cumpărat înainte de căsătorie. Nu este bun comun.

 

Julien a aruncat o privire rapidă asupra actelor și a oftat greu.

— Bine, nu ne mai agățăm de hârtii. Pur și simplu mama are nevoie de ajutor. Inima, tensiunea…

 

— Să locuiască aproape, să închirieze ceva în zonă — a răspuns calm Elena. — O vom ajuta, o vom vizita. Dar nu vom locui împreună.

 

— Devii lipsită de suflet — a spus Julien iritat. — Mama și-a dedicat viața familiei, iar acum tu nu vrei să o primești nici măcar temporar?

 

Elena și-a încrucișat brațele pe piept. Scenariul era dureros de cunoscut: mai întâi ești pusă în fața faptului împlinit, apoi ești acuzată de cruzime.

— Nu refuz să ajut. Dar conviețuirea este o decizie serioasă și se ia împreună.

 

— Ce e de decis! — Julien a lovit masa cu pumnul. — Mama și-a făcut deja bagajele! Mâine vine un camion, mutăm mobila!

 

Elena a pălit.

— Ce mobilă?

 

— Pat, dulap, comodă… setul standard. Și-a ales camera din fața dormitorului nostru — e luminoasă și aproape de baie.

 

Elena a tăcut. Asta însemna că soacra fusese deja acolo.

— Când a apucat să vadă toate astea? — a întrebat ea încet.

 

— Ei bine… acum câteva săptămâni. Când erai la părinții tăi. Mama a vrut să vadă unde vom locui.

 

— Adică ai adus-o aici fără să știu? — Elena s-a întors spre fereastră, încercând să-și stăpânească tremurul vocii.

*

— Ce permisiune! E mama mea! Eram logodiți, deci apartamentul era aproape comun.

 

Elena l-a privit îndelung, cu o privire grea. Tot ce înainte îi părea o atașare drăguță față de mamă, acum arăta ca o dependență totală.

— Logodna nu oferă drepturi asupra bunurilor mele. Nici căsătoria — a spus ea ferm.

 

— Destul cu detaliile juridice! — a izbucnit Julien. — Mama nu va deranja, dimpotrivă, va ajuta!

 

Elena s-a așezat din nou în fața lui, încercând să vorbească calm.

— Bine. Să clarificăm. Vrei ca ea să locuiască aici?

 

— Da.

 

— Și pentru cât timp?

 

— Până se va simți mai bine. Poate câteva luni, poate mai mult.

 

— Și dacă mie îmi este inconfortabil să trăiesc cu o persoană pe care abia o cunosc?

 

— Mama nu este o străină! — a strigat Julien. — Este mama mea!

 

— Pentru tine nu, pentru mine da — a răspuns calm Elena. — O cunosc pe Marie-Claire de un an și jumătate și nu suntem suficient de apropiate ca să împărțim aceeași casă.

 

Julien s-a înroșit și s-a ridicat brusc.

— Nu pot să cred! Ieri ne-am jurat să fim împreună la bine și la greu, iar astăzi refuzi să o accepți pe mama mea! Ce egoistă ești!..

 

*

Cuvintele acestea au lovit-o mai tare decât o palmă. Elena a simțit cum ceva se rupe în interiorul ei — nu atât din cauza strigătului, cât din siguranța cu care el le rostise. De parcă totul fusese deja decis, de parcă părerea ei era un obstacol, nu o parte a familiei.

 

— Egoistă? — a repetat ea încet. — Pentru că vreau să decid cine locuiește în casa mea?

 

Julien respira greu, plimbându-se prin bucătărie înainte și înapoi, ca un animal prins în capcană.

— Pentru că te gândești doar la tine! — a aruncat el. — Știai ce fel de familie am. Știai că mama mea nu este un nimeni pentru mine.

 

— Iar tu știai — a răspuns Elena la fel de încet — ce înseamnă acest apartament pentru mine. Și totuși ai făcut cum ai vrut.

 

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Afară a trecut o mașină, undeva în bloc s-a trântit o ușă, iar în bucătărie se auzea doar ticăitul ceasului. Atunci Elena a înțeles limpede: nu era o ceartă de dimineață, nu era o izbucnire de moment. Era primul conflict adevărat, cel care arăta cine sunt ei unul pentru celălalt.

 

— Eu nu voi trăi așa — a spus ea în cele din urmă. — Într-o casă unde deciziile se iau pe la spatele meu.

 

Julien s-a oprit.

— Adică îmi dai un ultimatum?

 

— Nu — a clătinat Elena din cap. — Trasez o limită. Dacă mama ta se mută aici, eu plec.

 

A râs scurt și nervos.

— Blufezi.

 

Elena a mers calm în dormitor, a scos valiza și a pus-o pe pat. Mișcările ei erau egale, aproape reci — ca și cum emoțiile se terminaseră, lăsând loc clarității. Își împacheta hainele, simțindu-i privirea din pragul ușii.

 

— Vorbești… serios? — în vocea lui Julien a apărut pentru prima dată nesiguranța.

*

— Foarte serios — a răspuns ea fără să se întoarcă. — Nu sunt împotriva mamei tale. Sunt împotriva lipsei de respect față de mine.

 

A tăcut. Apoi s-a întors brusc și a ieșit, trântind ușa de la intrare. Elena s-a așezat pe marginea patului, a închis ochii și și-a permis câteva respirații adânci. În piept era durere și gol, dar, odată cu durerea, a venit și o ușurare ciudată.

 

După o oră a sunat telefonul. Pe ecran a apărut numele Marie-Claire.

 

— Elena — vocea era blândă, aproape mieroasă. — Julien mi-a spus că ești împotriva mutării mele. Sunt foarte supărată…

 

Elena a închis ochii.

— Marie-Claire, problema nu sunteți dumneavoastră. Ci modul în care s-a decis totul.

 

— Eu doar pentru puțin timp — a suspinat soacra. — Am nevoie de grijă. E chiar atât de grav?

 

— Este grav — a răspuns sincer Elena — când sunt pusă în fața faptului împlinit. Nu refuz să ajut, dar nu sunt pregătită să locuim împreună.

 

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Am înțeles — a spus Marie-Claire, acum rece. — Deci pentru tine sunt o străină.

 

— Nu sunteți o străină — a spus Elena. — Dar nici stăpâna acestei case.

 

Convorbirea s-a întrerupt. Elena a lăsat telefonul jos și a terminat de făcut bagajul. Seara a plecat la o prietenă, lăsând pe masă un bilet scurt: „Am nevoie de timp. Când vom fi gata să vorbim de la egal la egal, vom vorbi”.

 

A trecut o săptămână. Julien suna, scria, când își cerea scuze, când acuza. Apoi s-a așternut liniștea. Elena s-a întors singură în apartament — fără camion, fără mobilă străină, fără sentimentul că este alungată din propria viață.

 

S-au întâlnit după o lună, în același restaurant unde sărbătoriseră nunta. Julien arăta obosit și mai îmbătrânit.

— Mama nu s-a mutat — a spus el. — I-am închiriat un apartament în apropiere. Și… am înțeles că am greșit.

 

Elena l-a privit atent.

— Ai înțeles sau doar ai pierdut o variantă comodă?

 

El a coborât privirea.

— Sunt obișnuit ca mama să decidă pentru mine. Iar tu… tu nu ai acceptat. Asta m-a speriat.

 

— Pe mine m-a speriat altceva — a răspuns Elena. — Că în căsnicia noastră nu mai era loc pentru mine.

*

Au vorbit mult — calm, fără strigăte. Și pentru prima dată Julien nu a contrazis, ci a ascultat. Dar când conversația s-a încheiat, a devenit clar: dragostea nu supraviețuiește întotdeauna întâlnirii cu realitatea.

 

Două luni mai târziu au depus cererea de divorț. Fără scandaluri, fără împărțirea bunurilor. Elena a rămas în apartamentul ei — cu liniștea, florile de pe pervaz și sentimentul că nu a apărat niște pereți, ci pe ea însăși.

 

Uneori își amintea de acea dimineață de septembrie și înțelegea: acel dialog nu fusese începutul sfârșitului, ci începutul unei vieți oneste. Iar în această casă trăia acum doar ea — stăpâna propriului spațiu și a propriilor decizii.