Lucas s-a întors acasă într-o după-amiază de octombrie cu o expresie neobișnuit de serioasă. Eliza pregătea cina, tăind legume pentru salată, și a observat imediat privirea lui ciudată. În opt ani de căsnicie nu îl văzuse așa.

 

— Eliza, trebuie să-ți spun ceva — Lucas a intrat în bucătărie și s-a oprit lângă masă.

 

Ea a lăsat cuțitul și l-a privit atent. Tonul lui a făcut-o să se încordeze.

 

— Am depus actele de divorț. Azi dimineață am fost la tribunal.

 

Cuvintele au plutit în aer. Eliza și-a șters încet mâinile cu un prosop, analizând totul.

 

— De ce? — a întrebat calm.

 

— M-am săturat să te întrețin. Muncesc ca un nebun, iar tu stai acasă fără folos. Ai treizeci și doi de ani și ești ca o povară pe umerii mei — Lucas și-a încrucișat brațele.

*

Eliza a împăturit prosopul cu grijă. Acum opt ani se căsătorise cu un programator care câștiga bine și avea planuri mari. Deciseseră ca ea să se ocupe de casă până vor avea copii. Copiii n-au venit niciodată, iar găsirea unui job devenea tot mai dificilă.

 

— Bine — a spus simplu.

 

Lucas se aștepta la lacrimi, disperare, rugăminți. Reacția ei calmă l-a destabilizat.

 

— Și să nu crezi că vei primi ceva la divorț. Apartamentul e al meu, mașina la fel. Tu n-ai investit nimic în familia asta.

 

— Am înțeles.

 

— Mâine ne vedem la avocat. Actele sunt gata.

 

A doua zi la biroul avocatului Lucas părea sigur pe el. Costum impecabil, dosare aranjate. Eliza a sosit într-o rochie simplă, cu o mică geantă.

 

— Bine că n-ai făcut scandal — a spus Lucas când avocatul a ieșit după cafea. — În sfârșit scap de o sărăntoacă. Fără mine o să te pierzi, dar nu e problema mea.

 

Eliza s-a încruntat — nu-i venea să creadă că rostește astfel de cuvinte. Opt ani împreună, iar acum… asta. Dar a tăcut.

 

Atunci telefonul lui Lucas a sunat. Mama lui.

 

— Lucas, cum merge? V-ați întâlnit deja cu… cum îi zicea? — vocea ei se auzea clar.

 

— Da, mamă, totul merge conform planului.

Avocatul s-a întors cu cafeaua, a pus dosarele în fața lor și a început să le deschidă. Lucas s-a rezemat pe spătarul scaunului, cu mâinile împreunate la ceafă. Avea o expresie satisfăcută, sigură, aproape triumfătoare — ca și cum tot ce se întâmpla era rezultatul propriei lui strategii strălucite.

 

— Să trecem la partea juridică — spuse avocatul calm, răsfoind dosarul Elisei.

*

Lucas a încuviințat nepăsător.

Elisa stătea dreaptă, liniștită, iar această liniște îl neliniștea pe avocat mult mai mult decât aroganța lui Lucas.

 

— Pentru început — tuși avocatul — trebuie să clarificăm informațiile despre bunurile acumulate în timpul căsătoriei. Lucas, dumneavoastră aveți apartamentul, mașina… Elisa, la dumneavoastră este înregistrat un bun moștenit.

 

Fruntea lui Lucas s-a încrețit.

 

— Ce bun moștenit? — râse scurt. — Ea nu are nimic. Aș fi știut.

 

Avocatul îl privi calm:

 

— Conform actelor, Elisa a primit moștenirea acum un an. Înregistrarea finală s-a făcut acum trei luni, după evaluarea proprietății.

 

Elisa îl privea tăcut.

Lucas se aplecă în față, ca și cum nu ar fi auzit bine.

 

— Ce moștenire? De la cine? Arătați-mi actele! Nu înțeleg.

 

Avocatul îi întoarse dosarul:

 

— O casă la marginea orașului, 260 de metri pătrați. Teren — 12 ari. Plus un depozit în valoare de…

 

A rostit suma.

 

Maxilarul lui Lucas tresări.

Degetele lui, strânse pe brațul scaunului, se albiră.

 

— Ce… — vocea i se frânse. — Tu… m-ai mințit!

 

Se întoarse brusc spre Elisa. Toată siguranța i se evaporase — acum arăta ca un om care se trezește brusc lângă o prăpastie.

 

Elisa nu clipi.

 

— Nu te-am mințit — spuse ea încet. — Pur și simplu nu aveam obligația să-ți povestesc totul despre rudele mele.

 

— Dar… o casă?! Bani?! Cum ai putut să nu spui nimic?! Noi suntem familie!

 

Acum vocea lui se transforma în implorare.

 

Ea îl privi limpede, tăios.

 

— Familie este când există respect, nu umilință. Dragoste, nu insultă.

 

Lucas se înroși — de rușine, de furie, sau poate de realizarea bruscă a propriei greșeli.

*

— Așteaptă… — ridică mâinile, ca și cum încerca să oprească ceva ce se năruia. — Elisa, am greșit. N-am vrut să spun acele lucruri. Putem încerca din nou. Te iubesc.

 

Pentru prima dată, ea zâmbi — liniștit, blând, aproape melancolic.

 

— Nu, Lucas.

Pauză.

— Tu nu mă iubești.

— Cum poți spune asta…?

— Tu iubești controlul. Și banii. În această ordine.

 

El rămase fără replică.

 

Avocatul interveni:

 

— Dacă procedăm la divorț, moștenirea Elisei rămâne proprietate personală și nu se împarte.

 

A sunat ca un verdict.

 

Lucas își acoperi fața cu mâinile.

 

— Elisa… te rog… Nu face asta. Dă-mi o șansă. O să mă schimb. Jur.

 

Elisa se ridică, luă încet dosarul.

*

— Șansa a fost opt ani.

Îl privi lung.

— Nu te părăsesc din cauza divorțului.

Pauză.

— Te părăsesc pentru că acum te văd clar.

 

Ea ieși din birou. Ușa se închise liniștit.

 

Lucas rămase singur — fără putere, fără plan, fără viitorul pe care credea că îl controlează.

Și atunci înțelese:

 

nu el a renunțat la Elisa — ea a crescut dincolo de el.