Clara a cerut să nu vii — să nu-i strici ziua! — a spus soțul, încheind nasturii cămășii înainte de nunta surorii sale.

Elena s-a trezit devreme. Afară ploua mărunt, iar norii gri atârnau atât de jos încât păreau să atingă acoperișurile blocurilor. Totuși, starea ei era ridicată — astăzi era nunta Clarei, sora lui Mark. Un eveniment la care întreaga familie a soțului ei se pregătea de luni întregi.

Acum patru ani, Elena se căsătorise cu Mark. S-au cunoscut la locul de muncă — amândoi lucrau într-o companie mare de comerț, el în logistică, ea în contabilitate. A curtat-o mult timp, cu răbdare, fără presiune. Nunta lor a fost modestă, doar cu cei apropiați. Locuiau cu chirie și economiseau pentru avansul la un credit ipotecar. Relația lor era calmă, stabilă, fără pasiuni furtunoase, dar și fără conflicte.

Cu rudele lui Mark însă era mai complicat. Părinții lui locuiau în alt oraș și se vedeau rar. Dar Clara, sora mai mică, era o prezență constantă în viața lor. Cu trei ani mai tânără decât fratele ei, lucra ca administrator într-o clinică stomatologică și locuia într-o garsonieră în apropiere.

De la prima întâlnire, Clara o privise pe Elena evaluativ — nu ostil, dar nici cordial. Ca și cum ar fi analizat dacă este suficient de „potrivită” pentru familia lor.

*

— De unde ești? — a întrebat Clara la prima cină împreună.
— Din Voronej. M-am mutat aici după facultate.
— Am înțeles — a spus Clara, cu un ton greu de descifrat.

De atunci se purta rece. Venea în vizită, dar discuta aproape exclusiv cu fratele ei. Cu Elena schimba doar replici de politețe. Când Elena încerca să se implice în discuție, Clara răspundea scurt, apoi se întorcea către Mark.

În timp, răceala s-a transformat în remarci ironice — nimic direct sau grosolan, dar suficient de jignitor.

— Mark, ai noroc că Elena e atât de gospodină — spunea Clara. — Doar să mai învețe să gătească mai bine. Dar se străduiește, asta contează.

Sau:

— Elen, arăți destul de bine. Pentru vârsta ta. Dar puțină sală nu ți-ar strica.

Elena tăcea. Nu voia ceartă. Mark nu intervenea — se prefăcea că nu observă. De câteva ori, Elena încercase să vorbească cu el în privat.

— Mark, sora ta spune mereu ceva răutăcios. Nu i-ai putea cere să fie mai blândă?
— Lasă, așa e ea. Nu o lua personal.
— Dar mă rănește.
— Elen, nu exagera. Nu o face intenționat.

Elena a renunțat la discuție.

Acum trei luni, Clara a anunțat că se mărită. Logodnicul — Luca, inginer constructor — o făcea fericită, iar ea își etala inelul cu bucurie.

Elena chiar se bucurase. Poate după nuntă totul se va așeza.

A început pregătirile: și-a cumpărat o rochie elegantă bleumarin, pantofi asortați, și un set de veselă scumpă pentru cadou — ceva ce Clara pomenise odată în treacăt.

Cu o săptămână înainte de nuntă, Elena i-a telefonat.
— La ce oră începe ceremonia? Unde va fi petrecerea?
— La două după-amiaza. Petrecerea e pe strada Sadovaia.
— Perfect, venim.
— Bine.

Clara a închis abrupt. Elena a decis să nu pună la suflet.

În ajunul nunții, Elena pregătea lucrurile. Mark era rece, tăcut, prins într-un serial. Ceva în comportamentul lui o neliniștea.

Dimineața, Elena se trezi devreme să se aranjeze. Mark mâncă în tăcere și se retrase în baie. Când ieși îmbrăcat, privirea lui era tensionată.

— Mark, ești bine?
— Da. Doar mă gândesc.

Apoi s-a întors spre ea, cu un calm ciudat.

— Clara a cerut să nu vii. Să nu-i strici ziua.

Elena a încremenit.

— Ce?
— Nu te vrea la nuntă.

*

— De ce?
— Nu știu. A zis că așa e mai bine.

Ea îl privea nevenindu-i să creadă.

— Mark, e o glumă?
— Nu. Serios e.
— Și tu ai acceptat?!
— E ziua ei. Ea decide.

Elena s-a apropiat, vocea tremurând.

— Chiar consideri normal așa ceva?
— Mireasa are dreptul să decidă.
— Eu sunt soția ta!
— Știu. Dar ea e sora mea. Dacă așa se simte mai liniștită…

— Mai liniștită?! Pentru că nu sunt acolo?!…

Mark și-a întors privirea, de parcă vorbele Elenei erau prea grele — sau, poate, prea lipsite de importanță pentru el.

— Nu vreau să ne certăm în ziua nunții — a spus încet. — Așa e mai ușor pentru toți.

Elena a simțit cum aerul devine gros în jurul ei. O amețeală scurtă — nu din cauza lacrimilor, ele încă nu veniseră — ci din cauza sentimentului absurd că totul era ireal.

— Mai ușor pentru cine? — a șoptit ea. — Pentru Clara? Pentru tine? Sau pentru voi doi, ca să nu fiu acolo?

Mark a oftat, iritat.

— Elena, te rog, nu începe.

Ea a făcut un pas înapoi, ca și cum corpul ei a reacționat înaintea minții. Avea nevoie să respire.

— Ai încercat măcar să-i spui că nu e normal? Că fac parte din familie?

— A zis că așa e mai liniștită — a repetat el ca o formulă. — Și eu nu vreau să-i stric ziua.

Elena l-a privit atent — bărbatul cu care trăise patru ani — și în privirea lui a văzut pentru prima oară ceva străin.

— Și o să pleci… pur și simplu? O să mă lași aici? Singură?

Mark nu a răspuns.

Tăcerea lui era răspunsul.

Când ușa s-a închis în urma lui, liniștea a lovit mai puternic decât orice cuvânt. Elena a rămas nemișcată în hol, strângându-și halatul. Rochia era în dulap, cadoul — frumos împachetat — stătea pe masă, un simbol al speranței ei naive că aparținea acelei familii.

Timpul trecea greu. Apartamentul părea gol, rece, străin. Și atunci în ea a pocnit ceva — mic, dar decisiv.

S-a dus la cadou, a desfăcut panglica, a deschis cutia, a privit serviciul de masă prețios — și a închis-o la loc.

Nu vor mai exista cadouri.

Telefonul a vibrat — un mesaj de la mama ei.

*

„Ați plecat?”

Elena a răspuns scurt:

„Mark a plecat singur. Eu nu merg.”

Mama:

„Te-a lăsat acasă?! În ziua nunții?!”

Elena:

„A fost cererea Clarei.”

Pauză lungă.

Apoi:

„Vino la mine. Acum.”

Prima ei reacție a fost să refuze — rușine, jenă… dar s-a uitat în jur, la apartamentul gol, și a înțeles că nu poate rămâne acolo.

Și-a strâns geanta, a îmbrăcat blugi și un pulover. Înainte să iasă, a privit rochia de pe umeraș.

— Păcat… — a șoptit.

Și a plecat.

Drumul până la mama ei a fost ca printr-o ceață. Orașul era umed și ostil, dar în interiorul ei se aprindea o căldură — cineva o aștepta.

Mama ei i-a deschis imediat.

— Draga mea… — a spus doar, dar în ton era toată tandrețea lumii.

Elena a izbucnit în plâns.

— De ce au făcut asta?.. De ce el?..

— Șșș… — i-a spus mama, mângâind-o. — Nu ai greșit cu nimic.

Mai târziu, la bucătărie, cu ceaiul aburind între ei, mama a întrebat:

— Și… cum ți-a spus?

— Pur și simplu. Ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

— Nu așa se comportă un soț. Elena, trebuie să te gândești. Nu la el. La tine.

Acele cuvinte au durut. Dar într-un fel necesar.

Telefonul a vibrat din nou — Mark o suna. Ea nu a răspuns.

Mesaj:

„Unde ești?”

Răspunsul ei:

*

„Acolo unde prezența mea e dorită.”

Apoi:

„Vorbim diseară.”

Elena:

„Vorbim. Dar nu cum crezi tu.”

Și a pus telefonul cu fața în jos.

În liniștea caldă a bucătăriei, Elena a simțit cum în ea se trezește ceva nou — nu durere, nu teamă.

Ci forță.

Hotărâre.

Și a înțeles — nu se va întoarce.

*

Când Mark s-a întors și a văzut apartamentul gol, lipsa lucrurilor ei, absența ei — pentru prima dată în acea zi a simțit pierderea.

Dar era târziu.

Elena se îndrepta spre un loc unde era acceptată. Unde nu era nedorită. Unde era importantă.

Spre o viață în care îi aparținea din nou ei însăși.

Și niciodată — niciodată — nu va mai permite cuiva să o șteargă din sărbătoarea lui.

Pentru că propria ei sărbătoare — abia începe.