— La masa de Crăciun, fratele meu a declarat: „Nu stau la masă cu această ratată.”

 

Claire stătea lângă fereastra apartamentului ei închiriat și privea cum cade zăpada. Treizeci și unu decembrie. Peste câteva ore urma să înceapă noul an, iar ea nu simțea decât goliciune.

 

Ultimele douăsprezece luni fuseseră cele mai grele din viața ei. Mai întâi, divorțul. Cinci ani de căsnicie se încheiaseră cu o discuție rece în bucătărie, în care fostul ei soț, Eric, îi spusese că iubește pe altcineva. Claire semnase actele la starea civilă, împărțise bunurile în mod egal și plecase din locuința lor comună.

 

Apoi a venit lovitura de la serviciu. Agenția de marketing unde lucrase timp de șapte ani intrase în restructurare. Criză, optimizare de costuri, reorganizare — conducerea folosea cuvinte frumoase, dar esența era simplă: fusese concediată. Indemnizația de concediere ajungea doar pentru câteva luni de chirie.

*

În noiembrie s-a produs accidentul. Claire conducea pe un drum ud când, într-o intersecție, un camion a intrat în plin în mașina ei. Șoferul nu observase semaforul pe roșu. Airbagurile au salvat-o, dar mașina s-a transformat într-un morman de fiare contorsionate.

 

Asigurarea a acoperit o parte din pierderi, însă repararea nu avea sens. Claire a vândut resturile la dezmembrări și a primit o sumă infimă.

 

Într-un singur an își pierduse soțul, locul de muncă și mașina. Cele trei piloni pe care se sprijinise viața ei se prăbușiseră unul după altul.

 

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la mama ei, Maria Alexandra:

„Draga mea, vii azi? Gătesc mâncărurile tale preferate.”

 

Claire a oftat. Nu avea chef să meargă în casa părinților, unde toți aveau să se prefacă că totul e bine. Dar tradiția era tradiție — Anul Nou se întâmpina întotdeauna în familie.

 

„Vin”, a scris ea și a trimis mesajul.

 

Și-a pus o rochie neagră, s-a machiat, și-a prins părul într-o coadă. S-a privit în oglindă — palidă, cu cearcăne sub ochi. Nu conta. Important era să reziste seara.

 

La casa părinților a ajuns cu autobuzul și metroul. Altădată venea cu mașina ei, acum trebuia să folosească transportul public. O nouă amintire a eșecurilor.

 

Maria Alexandra a deschis ușa cu un zâmbet larg.

 

— Claire! Intră, intră, nu sta în prag!

 

Mama a îmbrățișat-o și a condus-o în bucătărie. Acolo mirosea a pui fript, mandarine și cremă de vanilie. Pe masă erau salate, aperitive și feluri calde.

 

— Cum ești? — a întrebat Maria Alexandra, turnând ceai.

 

— Bine — a mințit Claire.

 

— Ai găsit de lucru?

 

— Nu încă. Caut.

 

— O să găsești. Ești deșteaptă, educată…

*

Claire a dat din cap. Nu voia să discute subiectul.

 

Tatăl ei, Jean-Michel, stătea în sufragerie, în fața televizorului. Când a văzut-o, s-a ridicat și a îmbrățișat-o.

 

— Salut, draga mea. Ce mai faci?

 

— Bine, tata.

 

— Mă bucur să aud asta.

 

Nu a mai spus nimic. Jean-Michel fusese întotdeauna un om tăcut, nu îi plăcea să scormonească în sufletul altora. Claire aprecia asta la el.

 

Fratele ei, Lucas, era în camera lui, la computer. Claire a bătut la ușă.

 

— Lucas, salut.

 

El s-a întors, a aruncat o privire scurtă și a dat din cap.

 

— Salut.

 

— Ce faci?

 

— Bine.

 

Atât. Claire a închis ușa și s-a întors în bucătărie. Relația cu fratele ei fusese mereu tensionată. Lucas îi invidia reușitele — jobul bun, mașina, căsnicia. Iar acum, când totul se prăbușise, părea să se bucure pe ascuns.

 

Maria Alexandra aranja masa, așezând farfuriile și paharele. Claire o ajuta, ducând în tăcere mâncarea din bucătărie în sufragerie.

 

— Claire, ești atât de tristă — a observat mama. — Poate ar fi timpul să nu mai suferi? Vine Anul Nou, trebuie să ne bucurăm!

 

— Încerc, mamă.

 

— Atunci încearcă mai mult! Totul se va aranja, o să vezi.

 

E ușor să spui „se va aranja” când ai o viață stabilă, soț, serviciu, casă. Claire și-a mușcat buza și a tăcut.

 

Pe la opt seara, masa era gata. Bradul din colțul sufrageriei clipea cu ghirlande, la televizor rula un concert festiv. Familia s-a adunat în jurul mesei.

 

Jean-Michel a deschis sticla de șampanie și a început să umple paharele. Maria Alexandra aranja șervețelele și muta farfuriile. Lucas stătea cu ochii în telefon.

 

Claire îi privea și se simțea străină. De parcă nu făcea parte din această familie, ci era un oaspete invitat din politețe.

*

— Ei, copii, în curând e miezul nopții! — a anunțat Maria Alexandra, uitându-se la ceas. — Haideți să ne așezăm!

 

Toți și-au ocupat locurile. Jean-Michel a ridicat paharul.

 

— Aș vrea să spun…

 

— Așteaptă, tată — l-a întrerupt Lucas.

 

Fratele și-a tras scaunul și s-a ridicat. Fața îi era încordată, iar în ochi îi jucau scântei rele.

 

— Nu stau la masă cu această ratată — a izbucnit el, uitându-se direct la Claire.

 

În cameră s-a lăsat o tăcere atât de densă, încât părea că poate fi tăiată cu cuțitul. Ghirlandele bradului continuau să clipească, televizorul vorbea vesel, dar totul suna fals, ca un fundal prost ales.

 

Maria Alexandra și-a revenit prima.

 

— Lucas, ce spui?! — vocea i-a tremurat. — Cere-ți imediat scuze surorii tale!

 

Jean-Michel a coborât încet paharul. Fața i s-a întărit, devenind severă, străină.

 

— Așază-te — a spus scurt. — Și încetează circul acesta.

 

Dar Lucas părea că exact asta aștepta. A zâmbit ironic și și-a încrucișat brațele.

 

— Ce? Nu e adevărat? — a aruncat el. — Uitați-vă la ea. Soțul a plecat, serviciu nu are, mașină nu are. Mereu trebuie să fie cineva care să o compătimească. Eu m-am săturat.

 

Claire a simțit cum o durere ascuțită i se strânge în piept. Cuvintele fratelui loveau exact acolo unde durea cel mai tare. A deschis gura, dar nu i-a ieșit niciun sunet.

 

— Ești gelos — a spus calm Maria Alexandra. — Ai fost toată viața gelos pe ea.

*

— Eu?! — Lucas a izbucnit. — Eu doar spun adevărul!

 

Jean-Michel s-a ridicat brusc.

 

— Destul — a spus mai tare. — În casa mea nimeni nu are dreptul să-mi umilească fiica. Nici tu, nici altcineva.

 

Lucas s-a uitat uimit la tatăl său, apoi la mamă.

 

— Deci iar sunteți de partea ei? — a șuierat el. — Ca întotdeauna.

 

Claire s-a ridicat încet de pe scaun. Picioarele îi tremurau ușor, dar vocea, când a vorbit, era surprinzător de calmă.

 

— Știi, Lucas — a spus încet —, chiar am pierdut multe anul acesta. A fost greu. A durut. Dar asta nu mă face o ratată.

 

El era pe punctul de a răspunde, dar ea a continuat, deja mai sigură pe ea:

 

— Ratat nu e cel care cade. Ci cel care se bucură de căderea altuia.

 

Lucas a întors privirea.

 

— Nu mai am ce căuta aici — a mormăit el, apucându-și haina și îndreptându-se spre hol. — Mi-a pierit pofta.

 

Ușa s-a trântit.

 

În apartament s-a lăsat din nou liniștea. Maria Alexandra și-a șters ochii, Jean-Michel a oftat adânc.

 

— Iartă-ne, draga mea — a spus mama. — Nu ne-am gândit că el…

 

— E în regulă, mamă — Claire a zâmbit slab. — Chiar e.

 

Jean-Michel s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.

*

— Ești mai puternică decât crezi — a spus el. — Și încă te așteaptă multe lucruri bune.

 

Claire s-a uitat la ceas. Mai rămăseseră doar câteva minute până la miezul nopții. Dintr-odată nu a mai simțit goliciune, ci o ușurare ciudată — ca și cum o povară grea se mișcase în sfârșit din loc.

 

Au întâmpinat Anul Nou în trei. Fără țipete, fără toasturi „pentru succes”, doar au ciocnit liniștiți paharele.

 

Și în acel moment Claire a înțeles limpede: anul acesta îi luase multe. Dar cel mai important — îi arătase cine este cu adevărat. Iar cu această cunoaștere nu se mai simțea o ratată.