Își băteau joc de salariul ei modest. Dar au tăcut repede când au înțeles — era complet independentă din punct de vedere financiar.

*

În bucătărie plutea miros de ouă fierte și de ceva suspect de acru, ca și cum varza ar fi decis să ducă o viață separată, iar gazda nu reușise să se înțeleagă cu propria stare de spirit. Elena stătea lângă aragaz și strângea în mâini un borcan de maioneză ieftină, de parcă nu era un produs, ci o sentință. Nu mai era supărată. Era obosită. De iritare, de mărunțișuri, de toate. Doar stătea și asculta cum din hol năvălea Margot Dubois — zgomotoasă, neînduplecată ca un aspirator vechi: mult zgomot, niciun folos.

 

— Măcar maioneză normală să cumperi, nu prostia asta la doi bani! — a spus ea în loc de salut.

 

Mirosul din apartament s-a schimbat imediat. S-au adăugat tămâie, validol și oțet — semnătura ei inconfundabilă. A intrat ca și cum nu ar fi fost o vizită temporară, ci o schimbare de regim: o inspecție gata să verifice oalele la capitolul loialitate.

*

Elena a tăcut. Știa să tacă frumos — așa pot doar femeile cărora totul în interior le-a ars deja, iar cenușa a fost dusă de vânt. A pus borcanul pe masă. Ca și cum ar fi pus un punct. Dar nimeni nu a observat. Le era mai comod să trăiască într-o propoziție fără sfârșit, în care subiectul era Elena, iar predicatul — „este obligată”.

 

— Măcar să-ți găsești un serviciu adevărat, Elena — a intervenit Irène, sora lui Andreas, cu o voce ca o riglă metalică: subțire, dar dureros de precisă. — Ai patruzeci și doi de ani și nici măcar o mașină nu ai. Tot într-un birou amărât stai, ca un șoarece.

 

— Noi îți vrem doar binele — a adăugat Victor, soțul lui Irène. „Binele” lui suna a control. — Andreas are un loc de muncă serios, un salariu excelent. Dar tu?

 

— Da, da — a continuat Margot. — Andreas al nostru e un bărbat serios. Dar tu? Nici măcar nu știi unde își ține șosetele. Așa se trăiește? Și, scuză-mă, să alergi prin supermarket în pantaloni de trening — nu e nivelul soției fiului meu.

 

— Hai, mamă — a mormăit Andreas, fără să-și ridice privirea din telefon. — Elena se străduiește. Doar că îi este greu. Înțelegi.

 

Acest „se străduiește” a fost ultima lovitură. Îl auzise de zeci de ori. Însemna: „nu deranjează”, „stă liniștită”, „e pe aici fără să știe de ce”. Se străduise — să se adapteze, să corespundă, să nu irite. Dar rezultatul era mereu același — nu era suficientă.

 

Elena s-a așezat la masă. A zâmbit. Zâmbetul era de serviciu, ca lumina de pe scară — fără căldură și fără sens. Toți erau preocupați de ei înșiși. Totul trecea pe lângă ea.

 

— Ei bine, dragi oaspeți, cum vi se pare supa?

 

— Cam fadă — a mârâit Margot. — Puțină sfeclă, carnea parcă a fost fiartă de trei ori. Unde e gustul? Unde e sufletul?

 

— Margot! — a spus François, soțul ei, de obicei tăcut ca un dulap. — Tu nici nu gătești! Mănânci doar supe instant!

 

— Taci, nu te face de râs — a fluturat ea mâna. — Măcar nora să fi fost una ca lumea. Trăim ca într-o gară de tranzit, pe cuvânt.

*

Elena îi privea ca pe o emisiune zgomotoasă la televizor, pornită fără telecomandă și imposibil de oprit. Și dintr-odată s-a gândit: câți ani trăiește nu cu oameni, ci cu reproșurile lor veșnice? Dimineața — „țac”, la prânz — „țoc”, seara — „puf”.

 

A ridicat privirea. Vocea ei era calmă, chiar politicoasă.

 

— Știți… uneori mă gândesc dacă n-ar fi cazul să depun cerere de divorț.

 

S-a lăsat liniștea. Acea liniște ca într-un muzeu înainte de închidere, când toți știu că e timpul să plece, dar încă mai stau în fața tabloului.

 

— Ce ai spus? — a întrebat Irène, ca și cum ar fi auzit că soarele e un bec.

 

— Ești în toate mințile, Elena? — Andreas s-a desprins în sfârșit de telefon. De realitate — încă nu.

 

— Ha! — a râs Margot. — Mai spune că ne iei și apartamentul!

 

Elena nu a răspuns. Doar a zâmbit din nou. De data asta — ca un om care a decis deja. Doar nu a anunțat încă.

 

Mai târziu a sunat Maxim. Vocea lui era calmă, ca o pătură veche — poate nu nouă, dar ține de cald.

 

— Ai hotărât?

— Aproape. Mâine depun.

 

— Sunt lângă tine. De restul mă ocup eu.

 

Elena stătea la fereastră și privea o picătură care se scurgea încet pe sticlă. Ploaia era ca viața ei: gri, lipicioasă, prelungă. Dar după ea vine soarele.

 

Deocamdată — doar seara. Și o singurătate rară, adevărată, în care pentru prima dată era liniște.

 

— Divorț?! — a exclamat Margot, ducându-și palma la piept, de parcă Elena nu depusese o cerere, ci aruncase un vechi serviciu de porțelan. — Elena, ai înnebunit? Uită-te la tine! Cine te mai ia la vârsta asta?!

 

Margot continua să vorbească — despre vârstă, despre recunoștință, despre cum „femeile normale rabdă”. Cuvintele ei cădeau peste Elena și se spărgeau fără să lase urme, ca boabele uscate pe masă. Elena asculta și, în același timp, nu asculta. În interior era o liniște ciudată, aproape ușoară, ca și cum cineva ar fi oprit în sfârșit zgomotul de fond care îi bâzâise ani la rând în cap.

 

— Am depus — a spus ea calm. — Dimineață. Actele au fost acceptate.

 

Andreas s-a ridicat. Chiar și telefonul l-a pus deoparte — cu grijă, ca pe ceva fragil care nu ar fi suportat vestea.

 

— Vorbești serios? — a întrebat încet. În voce nu era furie. Doar derută.

 

— Cât se poate de serios — a dat din cap Elena. — Și te rog, fără scene. Sunt mai obosită de ele decât de tine.

 

Calmul acesta l-a dezarmat. Se așteptase la reproșuri, lacrimi, isterie — la orice, numai nu la acest ton egal.

 

— Dar noi… — a început el și s-a oprit. — Noi suntem o familie.

 

— Am fost — a răspuns ea. — Cu mult timp în urmă. Apoi au rămas doar obligațiile și criticile. Familia s-a pierdut pe drum.

 

Margot s-a întors demonstrativ spre fereastră.

— Am mai auzit noi vorbele astea moderne. Independentă ai devenit, nu? Au apărut banii și ți-au crescut aripi.

 

Elena a privit-o calm, aproape cu compasiune.

 

— Banii au arătat doar că pot. Iar voi ați fost mereu siguri că nu pot nimic.

 

François și-a dres glasul, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar, ca de obicei, a tăcut. Ani la rând fusese doar fundal.

 

— O să-mi strâng lucrurile — a continuat Elena. — Astăzi. Doar ce e necesar.

 

— Și unde te duci? — n-a mai rezistat Irène. — La Maxim al tău? Crezi că e erou? Te va susține — și apoi ce?

 

— Apoi mă descurc singură — a răspuns Elena. — Asta e diferența dintre mine de atunci și cea de acum.

 

Strânsul lucrurilor a fost mai ușor decât se așteptase. Fiecare obiect parcă își pierdea greutatea. Valiza nu trăgea, spatele nu durea, chiar și oglinda din hol nu o mai privea cu reproș. Fața îi era obosită, dar nu mai era străină.

 

La ușă o aștepta Andreas.

— Chiar nu mi-am dat seama că e atât de rău — a spus el. — Tu mereu tăceai. Credeam că îți convine.

 

— Exact — a răspuns ea încet. — Credeai. Nu întrebai.

 

El a vrut să mai spună ceva, dar ea apucase deja clanța. Încuietoarea a făcut clic — scurt și definitiv.

 

Afară aerul era proaspăt. După ploaie mirosea a asfalt ud și a libertate, în care la început nu prea crezi. Maxim o aștepta lângă mașină, fără să coboare — așa cum promisese: aproape, dar fără presiune.

 

— Ei? — a întrebat el.

 

— Gata — a spus Elena și, pentru prima dată, a zâmbit cu adevărat. — Acum chiar gata.

 

După o lună a semnat contractul pentru un apartament mic, cu ferestre mari. Pereți albi, puțină mobilă, liniște. Nu și-a cumpărat televizor. A descoperit că fără el își aude mai bine propriile gânduri.

 

Margot mai suna uneori. Tot mai rar. În vocea ei era mai puțină siguranță și mai multă oboseală. Andreas trimitea mesaje lungi, confuze, cu scuze. Elena răspundea scurt și onest — fără speranțe și fără răutate.

Într-o dimineață s-a trezit de la soare. Nu de la țipete, nu de la reproșuri, nu de la nemulțumirea altcuiva. Doar de la lumina care a căzut pe pervaz și a spus: se poate.

 

S-a așezat pe pat și a înțeles — în față nu o așteaptă zile perfecte și nici fericire de carte poștală. Ci o viață obișnuită. Dar, în sfârșit, a ei.

 

Și asta era mai mult decât suficient.