— În timp ce dormeai, ți-am luat cardul și i-am cumpărat mamei cadouri de cinci sute de mii! — s-a lăudat soțul.

 

Helena a deschis ochii la sunetul alarmei și a întins mâna spre noptieră, unde se afla plicul alb cu cardul bancar. În fiecare dimineață verifica dacă este acolo — un obicei format în doi ani de economii atente. Cinci sute de mii, într-un cont separat, erau destinați avansului pentru o mașină nouă, la care Helena visa de când cea veche se stricase definitiv.

 

Dimineața de septembrie era mohorâtă, afară ploua mărunt, iar soțul ei, Daniel, forfotea deja în bucătărie, pregătind micul dejun. De obicei, diminețile din casă erau liniștite: cafea, sandvișuri, discuții despre planurile zilei. Dar astăzi ceva era diferit — Daniel radia de un entuziasm aparte.

 

— Hel, în sfârșit te-ai trezit! — a exclamat el când Helena a intrat în bucătărie. — Am vești pentru tine!

 

Helena și-a turnat cafea și s-a așezat la masă, întrebându-se ce l-ar fi putut bucura atât de tare într-o zi obișnuită de lucru.

 

— În timp ce dormeai, ți-am luat cardul și i-am cumpărat mamei cadouri de cinci sute de mii! — a repetat Daniel, strălucind ca un copil de ziua lui. — Îți imaginezi cât de fericită e acum?

 

Sângele i-a năvălit Helenei în obraji. A încremenit cu ceașca în mâini, încercând să înțeleagă ce auzise. Cuvintele soțului nu se legau în mintea ei — chiar spusese asta?

 

— Ce… ce ai făcut? — a întrebat ea încet, punând ceașca pe masă cu mâinile tremurând.

 

— Am comandat un set din aur pe internet! — a continuat Daniel entuziasmat. — Colier, cercei, brățară — totul autentic, scump! Mama a plâns de fericire când i-am spus! A zis că nu se aștepta la un asemenea cadou de la fiul ei!

*

Helena s-a ridicat încet de la masă și s-a îndreptat spre dormitor. Plicul era încă pe noptieră, dar acum părea amenințător. Cu degetele tremurânde, a scos telefonul și a verificat soldul cardului. Zero. Zero absolut într-un cont pe care îl alimentase lună de lună timp de doi ani.

 

— Daniel! — l-a strigat ea, întorcându-se în bucătărie. — Vino aici. Imediat.

 

Soțul s-a apropiat cu un zâmbet mulțumit, așteptând clar recunoștință.

 

— Ai luat cardul meu fără permisiune? — a întrebat Helena, arătându-i ecranul cu soldul zero.

 

— Ei, da, — a răspuns Daniel nepăsător. — Și ce dacă? Un bărbat trebuie să-și bucure mama, mai ales la vârsta ei. Curând împlinește șaptezeci!

 

— Șaptezeci? — Helena a bătut din palme de indignare. — Mama ta, Victoria, are șaizeci și doi de ani, este sănătoasă tun și încă lucrează! Iar banii pe care i-ai cheltuit erau pentru mașina mea!

 

Daniel s-a încruntat, de parcă soția ar fi spus ceva deplasat.

 

— Ce mașină? — a făcut el un gest cu mâna. — Autobuzele merg bine, ajungi normal la serviciu. Dar mama mea toată viața nu și-a cumpărat nimic pentru ea, doar pentru familie s-a gândit!

 

— Victoria toată viața s-a gândit doar la ea însăși, — a replicat Helena. — Și tu știi foarte bine asta. De câte ori scumpa ta mamă a făcut scandal cerând cadouri și bani?

 

— Să nu mai vorbești așa despre mama mea! — a izbucnit Daniel. — Datorită ei am ajuns om! Iar tu… tu doar ești invidioasă că am o mamă atât de minunată!

 

Helena s-a așezat pe scaun, simțind cum picioarele i se înmoaie. Doi ani de economii, renunțări la vacanțe, cumpărături doar strict necesare — totul pentru visul unei mașini. Iar acum banii se transformaseră în bijuterii de aur pentru soacră, care oricum avea deja o colecție frumoasă.

 

— Ascultă-mă cu atenție, — a spus Helena calm, privindu-l direct în ochi. — Ai făcut cadou nu banii tăi, ci ai mei. Și ai făcut-o în timp ce dormeam.

 

— Ai mei, ai tăi… — a fluturat mâna Daniel. — Suntem o familie! Iar familia trebuie să sprijine generația mai în vârstă!

 

— Familie, spui? — Helena a dat din cap încet. — Atunci când eu economiseam acești bani, tăind din bugetul familiei, tu tăceai. Iar când ai decis să-i cheltuiești pentru mama ta, acordul meu nu ți-a fost necesar?

 

Daniel a încercat să răspundă, dar cuvintele i s-au încurcat. Era clar că nu avea argumente logice să-și apere fapta.

 

— Știi ce doare cel mai tare? — a continuat Helena, ridicându-se. — Nu faptul că ai luat banii fără să întrebi. Ci faptul că tu crezi că ai procedat corect. Că a fost un gest eroic.

 

— Ce e greșit în asta? — a insistat Daniel. — Mama mea trăiește singură, nu are pe nimeni!

*

— Singură? — Helena a zâmbit ironic. — Victoria are un apartament minunat în centru, un loc de muncă stabil la muzeu și o pensie bună. Cât de singură este ea?

 

Daniel s-a întors spre fereastră, nevrând să continue discuția. Dar Helena nu avea de gând să se oprească.

 

— Doi ani, Daniel, — a repetat ea, numărând pe degete. — Douăzeci și patru de luni am pus deoparte câte douăzeci de mii. Am renunțat la cosmetice, haine, distracții. Iar tu ai cheltuit totul într-o singură noapte pe aur pentru mama ta.

 

— Exagerezi, — a mormăit el. — Nu te-ai limitat chiar atât.

 

Helena a deschis frigiderul și a scos lista de cumpărături pe care o ținea de șase luni. Fiecare rând era calculat cu grijă, fiecare cheltuială justificată.

 

— Uite, — i-a întins foaia. — Brânză de vaci în loc de cașcaval, pui în loc de vită, paste ieftine în loc de unele bune. Totul pentru mașină. Iar tu ai decis că știi mai bine cum să cheltuiești acești bani.

 

Daniel a citit rapid notițele și s-a încruntat. Bugetul familiei fusese într-adevăr modest, dar el preferase să nu observe.

 

— Mașina o cumpărăm mai târziu, — a spus el nesigur. — Mai economisim o dată.

 

— O dată? — Helena a râs amar. — Adică încă doi ani de renunțări, iar tu vei decide din nou să-ți faci mama fericită? Sau data viitoare îi vei cumpăra o mașină?

 

— Nu exagera, — a încercat Daniel să o calmeze. — A fost ceva punctual. Urmează ziua mamei, am vrut să-i fac o bucurie.

 

— Ziua Victoriei este în martie, — a spus Helena sec. — Mai sunt șase luni până atunci. Sau ai uitat și calendarul, la fel cum ai uitat să-mi ceri acordul?

 

Daniel a tăcut, realizând că fusese prins în altă minciună. Era evident că nu exista niciun motiv special — pur și simplu voise să joace rolul fiului grijuliu pe banii altcuiva.

 

— Bine, — a oftat el. — Poate m-am grăbit. Dar ce-i făcut e făcut. Nu mai putem returna bijuteriile.

 

— De ce nu? — a întrebat Helena calm. — Le-ai comandat online. Avem paisprezece zile pentru retur.

 

— Mama deja s-a lăudat tuturor prietenelor! — a protestat Daniel. — Cum să-i spun acum că trebuie să le dăm înapoi?..

*

Helena a inspirat adânc și l-a privit pe soțul ei ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.

 

— Deci reputația în fața prietenelor tale este mai importantă decât visul meu? — a întrebat ea încet.

 

— Despre ce reputație vorbești… — a răspuns iritat Daniel. — Tu nu înțelegi. Mama mea a trăit toată viața pentru mine. Am vrut doar să-i întorc binele.

 

— Pe banii mei, — a precizat Helena. — Pe munca mea, pe renunțările mele, pe planurile mele.

 

S-a apropiat de fereastră. Ploaia se întărise, picăturile se prelingeau pe sticlă în dâre tulburi. În interiorul ei se întâmpla același lucru — ceva se destrăma definitiv.

 

— Astăzi fac returul, — a spus Daniel după o pauză. — Dar trebuie să înțelegi că mama va fi în șoc.

 

Helena s-a întors brusc.

 

— Și eu în ce stare crezi că sunt acum? — vocea i-a tremurat, dar s-a stăpânit imediat. — Mi-ai luat banii, Daniel. Spune lucrurilor pe nume.

 

— Nu i-am furat! — a izbucnit el. — Suntem o familie!

 

— Familie înseamnă să întrebi, — a spus ea tăios. — Nu să umbli la card în timp ce cineva doarme.

 

Telefonul lui Daniel a vibrat. Pe ecran apărea: „Mama”. A privit-o pe Helena întrebător.

 

— Răspunde, — a spus ea calm. — Sunt curioasă.

 

Daniel a pus pe difuzor.

 

— Fiule! — s-a auzit vocea entuziastă a Victoriei. — Încă nu-mi vine să cred! Prietenele sunt verzi de invidie! Ești un aur!

 

Helena a zâmbit amar, aproape fără sunet.

 

— Mamă… e o problemă… — a început Daniel nesigur. — Cu cadoul… au apărut niște dificultăți.

 

— Ce dificultăți?! — vocea a devenit imediat ascuțită. — Ai înnebunit? Eu deja l-am arătat tuturor!

 

— Banii… erau ai Helenei, — a spus el. — Trebuie să returnăm bijuteriile.

 

A urmat tăcerea. Apoi Victoria a tras aer adânc.

 

— Adică soția ta s-a zgârcit la mama soțului?! — a izbucnit ea. — Știam eu!

*

— Victoria, — a intervenit calm Helena. — Acești bani i-am economisit timp de doi ani. Fiul dumneavoastră i-a luat fără acordul meu.

 

— Tu nu înțelegi nimic! — a ridicat tonul soacra. — Eu l-am crescut, n-am dormit nopțile! Iar tu… o mașină ți-e mai importantă decât mama!

 

Helena a apăsat butonul și a închis apelul.

 

— Ce-ai făcut?! — a strigat Daniel. — Ai distrus relațiile!

 

— Nu, — a răspuns ea încet. — Tu le-ai distrus demult. Eu doar am înțeles asta azi.

 

În aceeași zi, Helena și-a strâns actele, laptopul și lucrurile necesare. Nu a plâns. Lacrimile se terminaseră dimineață, odată cu banii din cont.

 

— O să stau la o prietenă, — a spus ea, îmbrăcându-și paltonul. — Când returnezi banii, mai vorbim. Dacă va mai fi despre ce.

 

— Din cauza banilor distrugi familia? — a întrebat Daniel disperat.

 

Helena s-a oprit în prag.

 

— Nu. Plec din cauza lipsei de respect. Banii sunt doar dovada.

 

După o săptămână, bijuteriile au fost returnate. Banii au revenit în cont, dar nu mai aduceau bucurie.

 

Helena și-a cumpărat o mașină. Mică, practică, exact așa cum visase. Când s-a așezat la volan pentru prima dată, a înțeles brusc: nu mașina fusese esențială.

*

Ci libertatea.

 

Daniel a mai încercat să aducă lucrurile „ca înainte”. A sunat, a scris, s-a plâns de mama lui. Dar Helena nu mai accepta să fie decorul vieții altcuiva.

 

Uneori, pierderea a cinci sute de mii este cel mai mic preț pentru a-ți deschide ochii la timp.