Lucas forma din nou și din nou numărul mamei sale, dar vocea rece îi răspundea mereu: „Numărul nu este disponibil.” Nu îi mai sunase de doi ani. Soția îl pusese să aleagă — ea sau mama lui. Și el o alesese pe soție.
— Numărul nu este disponibil…
Respirația lui Lucas s-a tăiat, iar sub cămașa lui albă de lucru a apărut un strat de transpirație rece. Prin micuțul parc în care se așezase trecea un grup de adolescenți râzând. Lucas îi privea sălbatic, ca și cum nu înțelegea cine este, unde se află și de ce există toate acestea: viața, râsul, bucuria, lipsa de griji… Scrisoarea era pe genunchii lui. Pe plic, cu litere frumoase și mari, scria: „Pentru Lucas.” Cu punct. Marlen punea puncte peste tot.

Deschisese deja plicul. Nu fusese atins înainte — deci Emma nu îl citise. Mama lui umpluse două pagini cu scrisul ei caligrafic impecabil, fără ornamente, ordonat, precis, cum scriau cândva elevele model: fiecare literă identică, fiecare linie perfectă. Scrisoarea începea așa:
„Dragul meu Lucas, fiule. Dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu nu mai sunt…”

Lucas a înghițit în sec. A încercat să-și rețină lacrimile, dar cu fiecare paragraf îi era mai greu.

*

În acea zi nu se gândea la mama lui. Ieșise în pauză să mănânce o shaorma. Deja își imagina carnea afumată, suculentă, cu varză, roșii și castraveți, înecată în sosul special al vânzătorului tadjik. Dar a încremenit în fața ușilor rotative ale centrului comercial — i se păruse că tocmai ieșise mama lui, pe care nu o văzuse de doi ani. Geaca maro, părul negru ușor ondulat, mișcarea greoaie a unei femei obosite… Semăna perfect cu Marlen.

În ultimele trei luni i se păruse că o vede peste tot, iar uneori o visa — ba că își împacheta lucrurile să plece undeva; ba că el, copil, căuta protecția ei, iar ea, tristă și absentă, nu îl ajuta… Și asta nu semăna deloc cu ea. Lucas se trezea în panică, speriat să rămână singur în lume fără protecția ei sigură.

Exact acum trei luni, în patul lui apăruse un animal — nu știa dacă era dihor sau șobolan. Era rănit, atât de amărât, se strângea cu corpul lui cald și aproape gol lângă el. Era neplăcut, dar mila învinsese dezgustul — Lucas îl lăsase să se ruleze pe pernă, lângă capul lui. Animalul stătea liniștit, epuizat. Apoi Lucas a realizat că în casă nu existau nici dihori, nici șobolani. S-a gândit la asta în întuneric — și animalul a dispărut. Rămăsese doar adâncitura caldă din pernă. Ar fi jurat că nu fusese vis.

În noaptea aceea, soția lui dormea, iar Lucas răsfoia fotografii cu Marlen — familia lor, înainte de ceartă. Nu știa ce să creadă.

La ieșirea din centru, Lucas era gata să o urmeze pe femeia care îi semănase mamei lui, dar a auzit un curier întrebând paznicul:
— La ce etaj este electronica? Am o livrare.
— La etajul trei — a spus paznicul, important.
— Lucrez acolo — a intervenit Lucas. — Pentru cine este pachetul? Poate e pentru mine.
Avea un presentiment ciudat. Curierul a citit eticheta:
— Pentru Lucas Semenov.
— Eu sunt — a întins mâna Lucas.
— Un act, vă rog — a cerut curierul.

Lucas și-a scos pașaportul, a semnat și a ieșit afară. A rupt pachetul. Înăuntru era un bilețel de la Emma:
„Mama a murit pe 12 iunie. Mi-a cerut să-ți dau această scrisoare. Nu mă suna — nu voi răspunde. Pentru mine rămâi un trădător.“

12 iunie! Iar acum era deja 15 septembrie! Trei luni întregi fără un cuvânt!

Lovituri îi băteau în tâmple, stomacul i se strânse până la greață. S-a clătinat și aproape a leșinat, dar peretele centrului comercial l-a sprijinit. Marlen murise. Mama lui… femeia care îi dăduse atâta dragoste, devotament și protecție… Femeia căreia, ca să-și apere soția, îi strigase: „Nu-ți mai sunt fiu!“

*

Lucas uitase de shaorma, de cafeaua cu lapte, de foamea care îl chinuia. Era imposibil să accepte imediat…

Nu a avut curaj să deschidă scrisoarea acolo. A mers fără să vadă încotro, până la parc. S-a așezat. A ezitat mult… și în cele din urmă a rupt plicul.

Lucas a desfăcut scrisoarea, iar degetele lui tremurânde erau atât de umede încât au rupt colțul plicului. A inspirat adânc, ca și cum se pregătea să sară într-o apă rece, și a început să citească.

„Lucas, fiule drag. M-am gândit mult dacă să-ți scriu. Ai făcut o alegere — și am încercat să nu intervin. Dar o mamă rămâne mamă chiar și atunci când copilul se îndepărtează. Nu sunt supărată. Nu am fost niciodată. Ai fost miracolul meu din prima zi…”

Lucas și-a trecut mâna peste față, întinzând lacrimile care îi curgeau singure, oricât ar fi încercat să le oprească.

Scrisoarea era lungă — Marlen povestea că era bolnavă de mult timp, că ascunsese asta de Emma pentru a nu o speria, că totul se înrăutățise brusc. Îl ruga să n-o învinovățească pe sora lui, îl ruga să ierte pe toți cei care nu au înțeles deciziile lui.

Iar la final — câteva rânduri:

„Nu veni la înmormântare. Nu irosi puteri. Știu că îți va fi greu. Amintește-ți de mine vie. Și te rog, fiule, trăiește. Nu te închide în tine. Nu te pierde. Sunt aproape atât timp cât îți amintești de mine. Te iubesc. — M.”

Lucas a lăsat scrisoarea să cadă în poală, ca și cum l-ar fi ars. O tăcere grea s-a lăsat peste lume — până și zgomotul străzii părea îndepărtat. Apoi totul s-a prăbușit din nou peste el, ca un val.

Și-a acoperit fața cu palmele. Mult timp. Atât de mult, încât un trecător s-a oprit lângă el, dar văzându-i umerii tremurând, s-a rușinat și a plecat mai departe.

Lucas s-a ridicat cu greutate, ca și cum și-ar fi ridicat propriul corp rănit. A mers încet prin parc, iar picioarele i se simțeau grele, străine.

Nu știa unde merge până când nu a văzut stația. Autobuz spre vechiul cartier — locul în care locuiseră cândva. Unde Marlen făcea o ciorbă atât de groasă încât lingura rămânea în ea, unde râdea de primele lui încercări de a se bărbieri, unde îl certa pentru pâinea uitată pe masă.

S-a urcat în autobuz. Bara metalică era rece ca iarna.

Orașul curgea dincolo de fereastră, iar totul părea ciudat de străin: oamenii — diferiți, clădirile — mai înalte, reclamele — mai stridente. Dar în interiorul lui totul rămăsese în casa aceea în care încă trăia Marlen.

A coborât mai devreme. A rămas nemișcat. Respirația i s-a tăiat — casa era aceeași, chiar și tencuiala căzută de pe colț era la locul ei.

Doar ușa de la intrare fusese schimbată — nouă, gri, tăcută.

Lucas s-a apropiat. Degetul îi tremura când a apăsat butonul. Cineva intra și i-a ținut ușa — a pășit înăuntru.

Mirosul scării era altul, dar ecoul pașilor era același. A urcat până la etajul trei. În fața ușii — acum străină — s-a oprit. O plăcuță nouă: „Semenov”. Nu numele lui. Nu numele lui Marlen.

Nu știa de ce venise. Dar ceva din interiorul lui îl ruga pentru o ultimă urmă, un ultim semn…

Se întorcea deja să plece, când ușa s-a deschis. O femeie de vârstă mijlocie, cu un sac de gunoi, l-a privit surprinsă.

— Pe cine căutați?

*

— Aici… aici a locuit mama mea. Demult. Marlen. — Vocea i s-a rupt.

Femeia a tăcut o clipă, apoi l-a privit mai atent.

— Ah… sunteți fiul ei? Am auzit de la vecini. O femeie bună a fost… Noi ne-am mutat după… plecarea ei. Vecinii au adus flori. Spuneau că era liniștită, blândă.

Lucas n-a reușit să răspundă. Femeia s-a înduioșat.

— Așteptați. — A dispărut în apartament și s-a întors cu o cutie mică din lemn. — Am găsit asta la renovare. Am vrut s-o aruncăm, dar… poate vă aparține.

Cutia era caldă în mâinile lui. Lucas a deschis-o chiar pe palier.

Înăuntru era o fotografie — el, de șase ani, în brațele lui Marlen. Amândoi râdeau. Sub fotografie — un bilet, cu același scris exact:

„Pentru Lucas. Când va fi din nou fiul meu.”

A atins cu degetul scrisul — și parcă i-a auzit vocea. Caldă. Lină.

Respirația i s-a liniștit puțin. Nu era mai ușor — dar ceva în el se schimbase. Blând. Lent. Irevocabil.

A mulțumit femeii, a ieșit pe stradă și a stat mult timp sub cerul înnorat al serii.

Apoi a pornit la drum. Mult timp. Fără grabă.

*

Când a intrat în apartamentul său și a auzit vocea soției din bucătărie:

— Unde ai fost? M-am îngrijorat…

Lucas a lăsat cutia pe masă și, pentru prima dată în doi ani, a spus:

— Trebuie să-ți povestesc. Totul.

Și vocea lui nu era frântă — era sinceră.

Așa cum nu mai fusese demult.