— EȘTI OBLIGATĂ să-mi dai prima! — ridica vocea Valeria Petrovna. — În familie eu decid pe ce se cheltuiesc banii, e clar?!

*

Televizorul bâzâia încă de dimineață, ca un ventilator vechi dintr-o scară de bloc. Zgomotul acesta devenise de mult parte din apartament — ca praful de pe raftul de sus: deranjează, dar nimeni nu-l mai observă. La știri se discutau din nou tarifele și plățile. Prindeam din zbor cuvinte: „majorare”, „nu este prevăzut în buget”… De parcă pentru cineva ar fi fost o surpriză.

 

Stăteam în bucătărie, terminam terciul rece și derulam telefonul fără țintă. Prima fusese virată ieri. Cifrele de pe ecran păreau ireale — de mult nu mai avusesem o asemenea sumă. Cu ea aș fi putut, în sfârșit, să iau un credit pentru o „Kia” second-hand și să nu mai depind de autobuzele în care dimineața miroase a jachete străine și oboseală somnoroasă.

 

— Ei, trecem azi pe la mama? — a întrebat Mark, intrând în bucătărie ca și cum ar fi fost o întrebare aruncată în treacăt. Așa făcea mereu: formal întreba, dar de fapt decizia era deja luată.

Am dat din cap, deși pe dinăuntru totul mi s-a strâns. Nu din cauza drumului — știam că discuția va fi din nou despre bani. Parcă simțea exact când la noi apăreau cât de cât niște sume în plus.

 

— Stăm mult? — am întrebat, prefăcându-mă că amestec ceaiul, deși era rece de mult.

 

— Cum se nimerește — a ridicat din umeri Mark. — Știi cum e mama.

 

Știam. Prea bine.

*

Valeria Petrovna ne-a întâmpinat în prag, purtând un halat cu inserții leopard. Arăta de parcă nu venisem în vizită, ci la raport.

 

— Intrați, intrați — a suspinat ușor, ca și cum am fi întârziat la o consultație importantă. — Mark, scoate geaca, iar transpiri. Sofia, de ce ești așa palidă? Iar lucrezi până târziu?

 

Am mormăit ceva despre un proiect și am decis să nu pomenesc nimic de primă. Inutil. Știa deja.

 

— Așa — a pus Valeria Petrovna pe masă o farfurie cu pâine și mezeluri feliate —, Mark mi-a spus că aveți o primă.

 

Mark a tușit. L-am privit — evident că spusese tot.

 

— Da, am primit prima — am răspuns calm, fără zâmbet.

 

— Excelent — s-a așezat vizavi, cu mâinile pe masă, ca un contabil. — Atunci putem să ne gândim la renovarea apartamentului nostru comun.

 

— Al nostru? — am întrebat, simțind cum în mine se ridică un val.

 

— Al cui altuia? Mark e înregistrat acolo. Și eu. Tu îl folosești. Așa că… — a făcut o pauză și a sorbit din ceai. — Mai bine investim banii în ceva util.

 

— Dar mașina? — n-am mai rezistat. — Eu voiam să-mi iau o mașină.

*

M-a privit de parcă aș fi propus să cumpăr un dirijabil.

 

— Mașină? Sofia, ești serioasă? Ai apărut cu autostrăzi personale? Toată lumea merge liniștită cu autobuzul.

 

Mark tăcea, ca de obicei. Tăcerea lui mă enerva mai tare decât vorbele ei.

 

— Sofia — a continuat ea —, te înțeleg, ești tânără, vrei să cheltuiești. Dar trebuie să te gândești la viitor. Mașina înseamnă cheltuieli: combustibil, reparații, asigurare. Renovarea, în schimb, e pe ani de zile.

 

— Renovare într-un apartament trecut pe numele dumneavoastră — am spus încet, dar suficient de clar.

 

— Bineînțeles — a zâmbit Valeria Petrovna —, doar nu o să trăiești veșnic cu Mark.

 

În clipa aceea am simțit parcă mi se taie pământul de sub picioare. O spusese calm, ca pe o prognoză meteo. Iar Mark… a tăcut din nou.

 

— Mamă — a rostit el în cele din urmă —, o să ne gândim.

 

— Gândiți-vă, gândiți-vă — a răspuns ea, iar în voce i se simțea deja că decizia fusese luată.

 

Pe drumul spre casă am mers în tăcere. Priveam blocurile cenușii pe geam și înțelegeam: nu mai era furie. Era dezamăgire. În soțul meu, în prudența lui eternă, în dreptul altcuiva de a-mi spune ce să fac cu banii mei.

 

Seara stăteam întinsă pe canapea. Televizorul bâzâia din nou, dar nu auzeam nimic. În cap îmi bătea o singură idee: dacă tac acum, așa va fi mereu.

 

Telefonul a sunat. „Mama lui Mark”. N-am răspuns.

După un minut a venit mesajul:

„Sofia, mai gândiți-vă. Mașina e o idee proastă. Mâine discutăm.”

 

Mă uitam la ecran și simțeam cum în mine se adună o iritare grea, lipicioasă. „Mâine” însemna — din nou. Aceeași intonație, aceeași presiune.

 

Și atunci am înțeles: explozia era foarte aproape.