Soțul ei spusese: „Sunt tânăr, de ce mi-ar trebui o povară?” — și a plecat la o altă femeie. Iar în casa soției sale, imobilizată la pat, s-a mutat un necunoscut zdrențăros.

 

Lângă micul magazin sătesc, îmbibat cu miros de pâine proaspătă, carton ud și praf de drum, viața fierbea ca de obicei. Pe treptele tocite, ca pe o scenă neschimbată a mărturisirilor rurale, se strânseseră bârfitoarele din sat. Vocile lor coborau în șoaptă, apoi se ridicau brusc, sfârtecate de suspine indignate. Astăzi vorbeau doar despre un singur nume — Mark. Cel mai chipeș bărbat din sat, voinic, harnic… și trădător.

 

— Ați auzit? — șopti conspirativ Claudia, privind în jur. — Mark a fugit în oraș cu o tinerică! A părăsit-o pe Eliza… în starea ei.

 

— Nu se poate! — exclamă vecina. — Ce inimă poate avea… Iar ea și-a riscat viața pentru el!

 

— Spun că fata aceea, Sophie, e aproape copilă — adăugă cu venin Claudia. — Îl învârte cum vrea…

 

— Fără rușine — concluzionă alta. — Ea a ajuns așa din cauza lui. Dacă nu era bețivul acela blestemat, acum ar fi putut merge ca oricine…

 

Toate au dat din cap. Povestea era cunoscută în sat până în cele mai mici detalii.

*

Cu trei ani în urmă, într-o iarnă năprasnică, Mark, beat, a decis să scurteze drumul trecând pe gheața râului. Gheața nu l-a ținut. A dispărut sub apă într-o clipă. Eliza, fără o secundă de ezitare, s-a aruncat după el. Fragilă și ușoară, cu un efort aproape imposibil, a reușit să împingă trupul lui greu pe o bucată solidă de gheață… însă ea însăși nu a mai putut ieși.

 

O bucată perfidă de gheață a acoperit-o. Coloana vertebrală i-a fost grav afectată. Iar din acea zi, lumea ei s-a redus la patru pereți.

 

Eliza se putea deplasa prin cameră doar cu un efort enorm. Fiecare mișcare îi provoca dureri atât de mari, încât își petrecea mare parte din timp în pat, privind tavanul și ascultându-și respirația.

 

Își amintea iar și iar ultima lor discuție.

 

Mark stătea în ușă, cu geanta pregătită. Nu se uita la ea.

 

— Înțelege-mă, Eliza… sunt un bărbat tânăr — îngăimă în cele din urmă printre dinți. — Vreau o viață normală. Am nevoie de o femeie sănătoasă. Iar asta? Asta e o închisoare, nu viață…

 

Ea tăcea. Lacrimile îi urcau în gât, dar nu încercă să le oprească.

 

— Ar trebui… să te înscrii într-un centru pentru persoane cu dizabilități — aruncă el crud. — Acolo măcar va fi cineva să aibă grijă de tine.

 

Aruncă niște bancnote mototolite pe noptieră și plecă fără să privească înapoi.

 

Ușa se trânti.

 

Odată cu acel sunet se năruiseră trecutul, speranțele, dragostea și chiar încrederea ei în sine.

 

Eliza zăcea privind în gol. Fața îi era umflată de plâns, iar corpul îi durea nu doar din cauza vechii leziuni — ci din cauza disperării. Cuvintele lui Mark despre centrul pentru persoane cu dizabilități îi pulsau în minte, arzând ultimele rămășițe de speranță.

*

Poate că are dreptate?… Cui îi mai sunt de folos?

 

Gândul la un centru de stat, unde trăiesc cei abandonați și lipsiți de sprijin, nu i se mai părea atât de înspăimântător. Ajunsese chiar să i se pară logic.

 

O bătaie în ușă o făcu să tresară.

 

Bătaia se repetă.

 

Cu mare greutate, sprijinindu-se de pereți, Eliza se târî până la ușă.

 

Pe prag stătea un străin greu de definit — vagabond sau pur și simplu un om rătăcit. O geacă uzată, părul ciufulit, privirea obosită și hăituită.

 

— Bună ziua, gazdă — rosti el răgușit. — M-ai primi câteva zile? Caut de lucru… vreau să mă orientez pe aici…

 

Ea îi privi chipul. În ochii lui era durere — aceeași tăcută și adâncă durere pe care o purta și ea. Și ciudat, tocmai asta nu o lăsă să închidă ușa.

 

— Intră… Acolo e un pat liber — spuse ea încet.

 

Apoi se certă în sinea ei. O fi nebunit de tot. Să lase un necunoscut… un rătăcit… în casă. Dar ceva în ea nu o lăsa să-l alunge.

 

Spre seară, în casă se răspândi mirosul de cartofi prăjiți.

 

Străinul intră în camera ei cu două farfurii. O ajută în tăcere să se ridice, îi așeză pernele la spate și puse în fața ei o măsuță improvizată.

*

Eliza îl privea, incapabilă să spună un cuvânt. În toți anii cu Mark nu văzuse nici măcar o frântură dintr-o astfel de grijă simplă.

 

— Daniel — spuse el, rupând tăcerea. — Poți să-mi spui Dan.

 

Își povesti viața. Cu cinci ani în urmă fusese eliberat din închisoare. Își apăra soția de niște agresori beți, nu și-a calculat bine forța — unul dintre ei a murit. La început soția îl așteptase, îi scrisese… iar când s-a întors, a aflat că era de mult cu alt bărbat și avea deja un copil.

 

Rătăcise ani la rând. Hotărâse să vină într-un sat și să o ia de la capăt.

 

Eliza asculta — iar în sufletul ei, pentru prima dată după mult timp, se trezi compasiunea.

 

— Președintele nostru, Jean-Paul, e un om bun — spuse ea. — Drept… Mergi la el dimineață.

 

— Dar cu tine ce s-a întâmplat? — întrebă el încet, privind spre picioarele ei.

 

Și ea îi povesti totul.

 

Între timp, satul fierbea.

 

— A adus un criminal în casă! — se tânguia Claudia la magazin. — O să o omoare și o să îi dea foc la casă!

 

— Săraca… cred că și-a pierdut mințile… — suspinau altele.

 

Au trecut două săptămâni.

 

Daniel s-a angajat la gater. În fiecare seară se întorcea la Eliza. Gătea. Vorbea cu ea. Glumea.

 

Și într-o zi, ea a zâmbit.

 

— Ești frumoasă când zâmbești — i-a spus el simplu.

 

După trei zile a intrat val-vârtej în casă cu Jean-Paul.

 

— Pregătește-te. Mergem la spital.

*

A ridicat-o în brațe și a scos-o afară.

 

La poartă stătea Nicole, verișoara lui Mark.

 

— Eliza, fii puternică… — strigă ea. — Iar tu, Daniel… iartă-mă. Am greșit în privința ta.

 

Medicul a privit radiografiile mult timp.

 

— Ați fi putut merge de mult… dacă nu ați fi renunțat.

 

— Există șansă? — întrebă Daniel.

 

— Există. Dar va fi extrem de dureros.

 

— Va rezista — spuse el cu hotărâre.

 

Când s-au întors, el a construit în cameră un aparat de exerciții.

 

Au început zile ce semănau cu o adevărată încercare…

 

*

Au început zile care semănau cu o tortură.

 

Odată cu primele raze ale soarelui, Daniel se apropia cu grijă de patul ei.

 

— Eliza… încercăm? — întreba el încet, ca și cum și-ar fi cerut iertare dinainte.

 

Ea dădea din cap. Uneori abia perceptibil. Alteori își strângea buzele până se albeau.

 

El o ridica încet — sub spate, sub genunchi, sub umeri. Aparatul scârțâia, frânghiile se întindeau, scândurile se arcuiau. Și de fiecare dată când trupul ei se desprindea de pat, din piept îi scăpa un geamăt sufocat.

 

În primele zile, ea țipa.

 

Durerea era de parcă i-ar fi rupt coloana vertebrală din nou, de vie. Transpirația îi inunda fața, cearșaful se umezea, degetele i se albeau încleștate pe scânduri.

 

— Nu mai pot… Daniel… lasă-mă… — șoptea în delir.

 

El nu o lăsa.

 

Stătea lângă ea — palid, cu mâinile tremurând, dar o ținea.

 

— Poți. Sunt aici. Nu ești singură. O să reziști.

 

În clipele acelea îl ura.

 

Îl ura pentru că nu o lăsa să renunțe.

 

În fiecare seară îi ungea picioarele cu alifii, o acoperea cu pătura, îi dădea ceai cald. Uneori se întorcea cu fața la perete și plângea în tăcere, crezând că el nu vede. Dar el vedea. Întotdeauna.

 

După o săptămână, ea a spus pe neașteptate:

 

— Astăzi… am simțit un pic talpa.

 

El a încremenit.

*

— Serios?..

 

Ea a dat din cap slab.

 

În noaptea aceea, pentru prima dată după mult timp, și-a permis să zâmbească.

 

După o lună putea deja să stea în șezut fără sprijin.

 

După două — să stea în picioare, ținându-se de bară.

 

Iar apoi s-a întâmplat ceva ce nimeni nu se aștepta.

 

Într-o duminică, când Daniel o ajuta să facă pași pe lângă perete, poarta a scârțâit.

 

În curte a intrat Marc.

 

Slăbit, neras, cu cearcăne adânci sub ochi. S-a oprit când a văzut-o — în picioare.

 

— Tu… tu stai?.. — a șoptit el.

 

Eliza tăcea. Inima îi bătea în piept ca atunci, pe gheață.

 

Daniel a ieșit din casă.

 

Calm. Sigur.

 

— Ce vrei?

 

Marc a înghițit.

 

— Eu… voiam… să vorbim. Am greșit, Eliza. Ea… Sophie… a plecat. A spus că nu mai are nevoie de mine. Am înțeles că am fost un prost.

 

A făcut un pas spre ea.

 

— Întoarce-te la mine. Voi repara tot…

*

Eliza a lăsat încet bara. A făcut un pas singură.

 

Unul.

 

Doi.

 

Picioarele îi tremurau, dar o țineau.

 

S-a apropiat de el și l-a privit drept în ochi.

 

— Tu ai plecat când eu nu puteam sta în picioare — a spus încet. — Iar el a rămas când nu puteam nici măcar să mă mișc.

 

Marc a deschis gura, dar nu au ieșit cuvinte.

 

— Nu mai sunt soția ta. Și nu voi mai fi niciodată.

 

El a făcut un pas înapoi. Apoi s-a întors și a plecat, adus de spate, de parcă îmbătrânise brusc.

 

Daniel a prins-o când s-a lăsat fără puteri pe bancă.

 

— Ești mai puternică decât crezi — a șoptit el.

 

Primăvara, Eliza mergea deja prin casă. Vara — prin curte. Toamna — până la magazin.

 

Satul se uita la ea ca la o minune.

 

— Privește… merge singură… — șopteau pe la bănci.

 

Nicole s-a apropiat într-o zi și a îmbrățișat-o strâns.

 

— Iartă-ne. Nu am crezut.

 

Eliza doar a zâmbit.

 

Iar într-o seară, Daniel s-a așezat lângă ea pe treaptă.

 

— Voiam să-ți spun… — s-a poticnit pentru prima dată. — Te-am iubit. Nu din milă. Nu din datorie. Cu adevărat. Dar dacă tu nu…

 

Ea nu l-a lăsat să termine.

 

Doar și-a pus mâna peste a lui.

 

Și în acel gest era mai mult decât în orice declarație.

 

După un an, au făcut o nuntă simplă.

*

Fără fast. Fără muzică. Doar lumină, râsete și priviri calde.

 

Eliza venea spre el singură.

 

Încet. Cu grijă. Dar — singură.

 

Iar la magazinul unde odinioară se bârfea, Claudia și-a șters ochii cu colțul batistei și a șoptit:

 

— Se pare că… și după cea mai grea iarnă vine primăvara.

 

Și chiar a venit.