— Nu voi organiza o nuntă cu două sute de invitați, Marco! Îți poți hrăni singur toată familia, eu nu dau niciun ban! Ori mergem doar la starea civilă, ori nu facem nuntă deloc!

— Atunci rămânem la restaurantul acela italian, cu terasa? — Emma trecu leneș degetul peste ecranul laptopului, derulând pozele sălii scăldate în lumină. — Mi se pare perfect. Părinții noștri, Clara și Luca, și noi doi. Șase persoane. Intim, fără fast.

Vocea ei avea o liniște caldă, sigură. Apartamentul lor — coconul lor cald — părea construit din aceeași liniște. Cafeaua proaspătă, parfumul ei delicat, lumina serii care făcea praful să danseze în aer — totul era în armonie. Viitorul lor părea la fel de ordonat ca filele deschise la ea: „restaurante pentru nuntă mică”, „fotograf pentru două ore”, „rochie albă tip creion”.

— Da, sigur, draga mea. Cum spui tu, — Marco încuviință puțin prea repede și își întoarse privirea. Își frecă ceafa — semn clar de tensiune. — Terasa e minunată.

Emma nu băgă în seamă. Credea că e doar obosit.

Atunci cheia se răsuci în broască.
Marco tresări vizibil.

*

Emma ridică o sprânceană, dar el deja se ridicase. Se întoarse după un minut cu o mapă subțire și un zâmbet vinovat, același pe care îl avusese când spălase rochia ei de mătase cu blugii.

Fără un cuvânt, puse mapa pe masă. Emma o deschise.

Înăuntru: foi A4 pline cu nume.
Coloane.
Liste.

Mătușa Letizia din Modena.
Vărul Tommaso cu soția și copiii.
Signora Marianna Ricci.
Familia Bianchi.
Și încă zeci.

Aerul se schimbă.

— Ce e asta? — întrebă calm.

— Mama… a făcut lista, — spuse Marco din semiîntuneric. — Zice că trebuie invitați toți. Să nu se supere.

Tonul lui era gol, de parcă nu vorbea el. Această lipsă de asumare o lovi mai tare decât un reproș.

Emma își puse palma peste foi.

— Marco, am stabilit clar. Acte. Cină pentru șase persoane. Trei luni am discutat. Nu avem bani pentru un banchet gigantic. Și nici nu vrem.

El se foi.

— Dar, Em… mama spune că e important pentru imaginea familiei. Că așa se face. O singură dată în viață. Că așa arată că mă apreciază. Și că te acceptă… Altfel nu te vor accepta.

Fraza o lovi ca o palmă.

— Mama ta plătește banchetul? — întrebă rece. — Ea găsește restaurant pentru două sute de invitați? Ea organizează tot?

— Nu e vorba de bani! — izbucni el. — E tradiție! Respect!

— A lor. Nu a noastră. — îl tăie Emma. — Ai fost de acord sau m-ai mințit?

— Nu te-am mințit! — ridică tonul, dar vocea lui părea împrumutată. — Doar speram să fii înțeleaptă! Familia înseamnă compromis!

„Compromis” — cuvântul cel mai comod când doar unul trebuie să cedeze.

— Compromis înseamnă că amândoi renunțăm la ceva. Tu îmi ceri să renunț la tot. — arătă spre liste. — Asta e un ultimatum.

— Te porți ca o egoistă! — strigă el.

Cuvântul nu o atinse.

În acel moment îl văzu clar.
Nu era partener.
Era purtător de mesaj.

— Dacă cedez acum, Marco, nu se va opri aici. — vocea ei era limpede. — Eu nu vreau această viață.

— Exagerezi! — panica îi invadase vocea. — Dacă vrei să fii soția mea, trebuie să fii parte din familia mea!

Și acolo totul se rupse.

Emma se ridică.
Privirea ei deveni metalică…

 

*

Emma se ridică. Iar duritatea din privirea ei nu era furie trecătoare — era recunoașterea unei limite finale.

Marco încremeni, surprins de schimbarea ei. Era obișnuit ca ea să discute, să argumenteze, chiar să ridice tonul — dar să rămână blândă în interior.
Acum blândețea dispăruse complet.

— Ce… ce vrei să spui cu asta? — vocea lui era răgușită, de parcă se temea deja de răspuns.

Emma nu își mută privirea.

— Vreau să spun că dacă pentru a fi soția ta trebuie să devin parte din familia voastră în felul în care o înțelegi tu, — rosti ea încet, — atunci nu voi fi soția ta.

El clipi încet, nedumerit. Fraza îl lovi ca un vânt rece.

— Emma, așteaptă… Nu poți pur și simplu… — făcu un pas spre ea, dar ea se ridică și își îndreptă spatele. Mișcarea era calmă, dar definitivă.

— Ba pot, — răspunse ea. — Pot și trebuie.

El își frecă fruntea, o combinație de iritare și teamă.

— Ieși din fire… iei această decizie la nervi! — ridică el vocea. — Ai spus că legătura noastră e puternică! Că știm să ne ascultăm unul pe altul!

— Da, — confirmă ea. — Când tu ești tu. Și nu vocea mamei tale, ieșită prin gura ta.

El trase aer brusc, ca după o lovitură.

— Nu e corect… — murmură.

— Ce nu e corect, — spuse Emma calm, — e să mi se ceară să cedez de fiecare dată când mama ta vrea altceva. Puteam construi familia noastră. Dar tu vrei să intru în a voastră. După regulile voastre. Fără mine ca persoană — doar ca o extensie a ta.

El își coborî privirea — pentru prima oară, conștient.

— Emma… — vocea lui tremura. — Pot vorbi cu ea. Pot să îi explic. O rezolvăm…

Ea clătină ușor din cap.

*

— Nu, Marco. Nu e nimic de rezolvat. Ai spus deja totul.

Emma intră în dormitor, scoase o geantă mică și începu să o umple. Mișcările ei erau atât de liniștite, încât Marco simți că pierde totul fără zgomot, fără scenă — ca un fir tăiat.

— Unde… unde pleci? — întrebă el cu o voce mică, aproape de copil.

— Acasă, — răspunse ea. — La mine. Acolo unde deciziile îmi aparțin.

Emma își puse haina, luă geanta și atinse tocul ușii ca o despărțire finală.

— Emma, te rog… — vocea lui era abia o umbră. — Nu pleca așa…

Ea închise ușa încet.
Mai încet decât intrase vreodată liniștea într-o viață.

Dar sunetul acela slab a fost mai puternic decât orice ceartă.

Aerul serii o îmbrățișă rece, dar în răceala aceea era o combinație stranie de durere și libertate.

Nu simțea triumf.
Nici furie.

Simțea claritate.

*

Își salvase viitorul de la o capitulare lentă, zilnică.

Emma ridică fața spre cer și un zâmbet abia vizibil îi apăru pe buze.

Apoi păși înainte.
Spre o viață în care deciziile îi aparțineau.