— E suficient să intri la mine și banii mei dispar, — i-a spus soția cumnatei direct în față, fără să se mai stăpânească.

 

— Jur pe dinți, Claire! Erau cincisprezece — au rămas cinci! O fi să-mi pierd mințile?.. — Emma se agita prin bucătăria închiriată ca Freud prin pod. — Am senzația că sunt furată. Și încălțată — în papuci de pe picioarele altora!

 

La celălalt capăt al telefonului, Claire, prietena ei din anii de facultate, a căscat prelung.

*

— Emma, tu însăți ai spus că Lily a stat la voi până târziu aseară, nu?

 

— Da. A venit „la un ceai”, ca de obicei. Am băut ceai, am mâncat brânză cu parmezan. Apoi a spus că „taxiul e scump” și s-a întins pe canapea. La patru dimineața am auzit ușa frigiderului — mânca resturile de tort. Totul ca de fiecare dată.

 

— Și a umblat și în portofel, tot ca de obicei? — a întrebat ironic Claire.

 

Emma a încremenit lângă frigider. Dinăuntru mirosea a gol și a brânză fără ambalaj.

 

— Vorbesc serios, Claire. Nu sunt paranoică. Ieri am pus acolo o bancnotă nouă de zece. Pe cele de cinci mii le-am separat, ca să le duc azi la bancă. Economisesc. Înțelegi? De douăzeci de luni economisesc ca să pot lua măcar o cameră pe credit. Și aici… asemenea „coincidențe”.

 

— Ascultă, — și-a coborât vocea prietena, — i-ai spus lui Martin?

 

— I-am spus. Știi ce mi-a răspuns? „Poate le-ai cheltuit și ai uitat.”

 

Ce comod: când Lily vine vinerea cu manichiură de trei mii și geantă Michael Kors, e „din bursă”. Dar când eu, care muncesc în două locuri, spun că banii dispar — înseamnă că „mi s-a părut”.

 

Claire a oftat zgomotos:

 

— Marchează-i. Serios. Ia o bancnotă și marcheaz-o. Fă un punct pe o cifră. Apoi așteaptă. Dacă dispare — mergi până la capăt.

 

Emma a deschis în tăcere dulapul, a scos carnetul de economii și a mai retras o bancnotă de zece. Cu un marker a pus atent un mic punct negru pe „0”-ul din mijloc.

 

Cum spui tu, Claire.

 

Martin a venit acasă târziu. În holul care mirosea a șosete s-a auzit o voce leneșă:

 

— Em, avem cină?

 

Emma spăla podeaua de sub canapea. Aspiratorul se stricase din nou, iar ea freca cu mopul ca și cum ar fi căutat comori.

 

— A rămas pilaf. Încălzește-ți singur. Nu sunt menajeră.

 

— Iar ești supărată… — a mormăit obosit Martin, agățându-și jacheta. — Sunt epuizat. Lily a sunat din nou plângând — au mărit chiria, proprietara e o vrăjitoare, o amenință cu evacuarea…

*

— Să caute mai ieftin. Sau un serviciu adevărat. Are douăzeci și cinci de ani, Martin. E timpul să crească.

 

— Tu n-ai plăcut-o niciodată… — a murmurat el, punând oala pe aragaz.

 

Emma și-a strâns dinții. Iată-l — argumentul suprem. „Tu nu o placi”. Iar faptul că surioara fură bani — asta ce e, pe linie de familie?

 

A doua zi Lily a venit, ca întotdeauna, fără să sune. În blugi rupți, tricou cu paiete și manichiură de parcă ar fi lăcuit mobilă. De la ușă a exclamat:

 

— Salut, dragilor! Ce dor mi-era de voi! O, mai aveți tort?..

 

Emma a urmărit cum Lily zburdă prin bucătărie, trântește uși ca o veveriță în ghips și bagă mărunțiș din cutiuță în buzunar.

 

— Unde e Martin? — a întrebat ea autoritar, ca o stăpână.

 

— La muncă. Sunt singură. — Emma s-a întors spre ea cu cana în mână. — Ce faci, Lily? Ai bani?

 

— Ei, știi… e cam strâns. Ieri, de exemplu, nu mi-au dat tot restul — îți dai seama, m-au păcălit pe față!

 

— Îmi dau seama, — a spus calm Emma și a intrat în dormitor.

 

După douăzeci de minute Lily a plecat. A îmbrățișat-o la despărțire, a sărutat-o pe obraz.

 

— Oricum ești cea mai tare cumnată, pe bune! — a spus ea.

 

Emma a deschis încet portofelul. În locul unde erau bancnotele aranjate frumos, mai erau doar două. Și una dintre ele — cu punctul negru.

 

Seara stătea fără să aprindă lumina. Fereastra îi reflecta chipul, parcă străin. Mâna îi tremura. Pe masă zăcea bancnota aceea. Și sentimentul insuportabil — ca un nod în gât: ai fost furată, iar soțul tău te va face tot pe tine vinovată.

 

Când Martin a intrat, în cameră era liniște.

 

— Em, ce e cu tine?

 

— Stai jos. — A arătat spre masă. — Vezi bancnota asta?

 

— O văd. Și?

 

— Am marcat-o ieri. Era în portofelul meu. Azi, la prânz, a venit sora ta. Acum bancnota s-a întors în portofel — dar fără celelalte.

 

— Și?.. — Martin a ridicat din umeri. — Poate ai pus-o tu.

 

— Martin! — vocea Emmei s-a frânt. — Vorbești serios?? Din portofelul meu dispar bani, tu vezi asta. Vrei să chem poliția să ia amprente?..

 

*

Martin s-a retras ca și cum ar fi fost lovit. Pentru o clipă, în ochii lui a apărut frica — nu pentru sora lui. Pentru el însuși. Pentru faptul că lumea comodă, în care nu trebuia să aleagă o parte, începea să se destrame.

 

— Ești chiar… — și-a coborât vocea. — E Lily. Sora mea.

 

— Iar eu sunt soția ta, — a răspuns Emma încet. Fără să ridice tonul. Tocmai asta făcea lucrurile mai grele. — Sau asta nu mai contează?

 

S-a așezat. Greu. Și-a trecut palmele peste față, ca și cum ar fi vrut să șteargă realitatea.

 

— Îți dai seama că dacă mergi mai departe acum… — s-a oprit el, — asta e sfârșitul. Pentru familie. Pentru relații. Pentru tot.

 

Emma a zâmbit fără bucurie.

 

— Iar tu îți dai seama că dacă nu merg mai departe, e sfârșitul pentru mine?

 

S-a lăsat o pauză. Din aceea în care se aude picurul robinetului din bucătărie și cum, în interior, se rupe ceva important.

 

— Nu vreau să cred că ea… — a început Martin.

 

— Nici eu nu am vrut, — l-a întrerupt Emma. — Douăzeci de luni nu am vrut. Am economisit. M-am refuzat. Am spălat șosete străine și am tăcut. Iar ea venea și lua. Pentru că putea. Pentru că tu spuneai mereu: „Tu nu o placi”.

 

S-a uitat la ea. Pentru prima dată — fără apărare.

 

— Și ce vrei?

 

— Să o suni. Acum. În fața mea. Și să o întrebi de bani.

 

— Chiar acum?..

 

— Chiar acum, Martin. Sau mâine merg la bancă, închid contul și depun plângere. Nu împotriva lui Lily. Împotriva unei persoane necunoscute. Și apoi — vedem ce urmează.

 

A ezitat o secundă. Două. Apoi a scos telefonul.

 

Semnale. Lungi. Apoi o voce veselă:

 

— Marti! De ce așa târziu? Tocmai îmi fac o mască!

*

— Lily, — a înghițit el. — Ai fost azi la noi?

 

— Da. Am trecut. De ce?

 

— Ai luat bani de la Emma?

 

Tăcere. Nici măcar respirația nu se auzea.

 

— Ai înnebunit? — a spus ea în cele din urmă. — Ea te-a întors împotriva mea, nu? Știam! Mă urăște!

 

Emma a întins mâna în tăcere și a pornit difuzorul.

 

— Lily, — a spus calm. — Bancnota cu punctul negru. Vrei să explic eu de unde e în geanta ta sau încerci tu?

 

Din nou tăcere. De data asta — mai lungă.

 

— Eu… — vocea lui Lily s-a subțiat. — Voiam să-i pun la loc. Doar i-am împrumutat. Aveam nevoie urgent. Tu oricum economisești…

 

— Ai furat, — a spus Emma. Fără isterie. Fără dramatism. — Și nu prima dată.

 

— De ce faci o tragedie din asta?! — a izbucnit Lily. — Tu nu mori de foame! Iar mie îmi e greu! Mie mereu îmi e greu!

 

Martin a coborât încet telefonul.

 

— Știai, — a spus el încet. — Și ai continuat.

 

— Credeam că mă vei acoperi, — a aruncat Lily. — Ești fratele meu!

 

Legătura s-a întrerupt.

*

Camera a devenit goală. Parcă și aerul dispăruse.

 

— Ei bine, — a spus Emma. — Acum știi.

 

Martin privea podeaua. Apoi s-a ridicat.

 

— O să vorbesc cu ea. Banii îi va returna.

 

— Nu, — a clătinat Emma din cap. — Va returna totul. Și nu va mai veni aici. Până nu va învăța să respecte limitele. Ale noastre. Sau ale mele — dacă încă nu ești sigur cui aparțin.

 

A dat din cap. Încet.

 

— Am fost orb, — a spus în cele din urmă. — Iartă-mă.

 

Emma a expirat obosit. Acest „iartă-mă” nu a vindecat rana. Dar măcar a recunoscut-o.

 

După o săptămână, banii s-au întors. Toți. Până la ultimul leu. Lily nu a sunat. Nu a scris. S-a supărat — serios și pe termen lung.

*

Emma a început din nou să economisească. Doar că acum — fără senzația că în spatele ei există un portofel deschis.

 

Uneori adevărul costă mult.

Dar minciuna — întotdeauna mai mult.