— Iar a venit vaca ta stearpă! — auzi Marina vocea puternică a soacrei chiar din prag, în timp ce ea și Adrian abia intraseră în casa părinților lui.

 

Cuvintele Helenei răsunară din bucătărie destul de tare încât Marina să le audă clar. Ea se opri brusc, simțind cum îi năvălește sângele în obraji. Adrian, lângă ea, se încordă, dar nu spuse nimic — prefăcându-se că se ocupă de închiderea ușii.

 

Trei ani. Trei ani lungi în care în fiecare duminică venea aici și asculta astfel de „complimente”. La început aluziile erau mai subtile — despre nepoți care se lasă așteptați, despre ceasul biologic, despre femeile moderne preocupate de carieră. Apoi soacra renunțase la orice mască și începuse să lanseze insulte direct.

 

— Mamă, am ajuns! — strigă Adrian, ignorând cu înverșunare vorbele de mai devreme.

 

Helen ieși din bucătărie ștergându-și mâinile de șorț. Pe fața ei se întinse acel zâmbet fals pe care Marina învățase să-l urască din tot sufletul.

 

— Adriane, dragul mamei! — soacra își îmbrățișă fiul, ignorând-o complet pe Marina. — Ai slăbit de tot, probabil nu te hrănește nimeni cum trebuie acasă.

 

Marina strânse din dinți. Ieri gătise trei ore felurile lui preferate, iar dimineață îi făcuse plăcinta lui preferată cu mere. Dar pentru Helen asta nu conta deloc.

 

— Bună ziua, — salută Marina rece.

 

Soacra o privi din cap până-n picioare, iar expresia ei spunea clar că nimic la Marina nu este pe placul ei.

*

— Sănătate și ție, — mormăi Helen. — Iar ai venit în pantaloni. O femeie trebuie să poarte rochie, ți-am spus de o mie de ori. Poate de aceea nu aveți copil — te îmbraci ca un bărbat.

 

Marina simți cum îi fierbe sângele. Îl privi pe Adrian, căutând sprijin, dar el deja intrase în sufragerie, unde tatăl lui urmărea fotbal.

 

— Intrați, ce stați în hol, — aruncă Helen peste umăr. — Prânzul e aproape gata. Deși nu știu dacă tu vei mânca, Marina. Tu ești mereu la dietă — ba slăbești, ba te îngrași. Nu te poți hotărî.

 

Marina păși în sufragerie fără cuvinte. Victor, tatăl lui Adrian, îi făcu un semn scurt, fără să își ia ochii de la televizor. Nu intervenea niciodată — prefera să pretindă că nimic nu se întâmplă.

 

Marina abia apucase să se așeze pe marginea canapelei când soacra ei a apărut din nou în cadrul ușii sufrageriei.

 

— Marina, vino să ajuți în bucătărie. N-am opt mâini, — spuse Helen tăios, fără nici cea mai mică încercare de a-și îndulci tonul.

 

Adrian s-a prefăcut că nu a auzit. Exact așa cum făcea de trei ani încoace.

 

Marina s-a ridicat. Nu avea ce altceva să facă — în casa familiei Fischer, orice discuție era inutilă. Însă ceva în interiorul ei se mișcă: un sentiment ca și cum un arc subțire, comprimat ani întregi, începea în sfârșit să se destindă.

 

În bucătărie mirosea a pui rumenit, usturoi și acel parfum dureros de familiar care îi amintea de certurile petrecute aici, în vremurile în care Marina încă mai credea că va fi acceptată vreodată. Helen puse o oală pe aragaz și, fără să o privească, rosti:

 

— Ce bine că ați venit. M-am gândit… Poate e timpul să vă consultați undeva mai serios. În Germania, de exemplu. Acolo măcar îți spun direct care e problema, nu te stoarc de bani pentru analize inutile.

 

Marina simți cum o durere bine cunoscută începe să urce în piept — una pe care învățase s-o poarte în tăcere. Nu voia să discute despre asta. Mai ales cu Helen. Mai ales azi.

 

— Helen, — începu ea încet, — am discutat deja…

 

— Tu ai discutat, — o întrerupse soacra. — Iar fiul meu se întoarce de fiecare dată acasă supărat. Spune-mi sincer: îți dai seama că nu ai dreptul să-l privezi pe un bărbat de șansa de a fi tată?

*

Marina strânse marginea mesei. Pentru o clipă avu impresia că rămâne fără aer.

 

— Nu îl privez eu, — șopti ea. — Problemele sunt ale amândurora. Și tu știi asta.

 

Helen dădu ochii peste cap.

 

— Ah, da, desigur. „Ale amândurora”. Cât de convenabil să învinovățești bărbatul atunci când…

 

Nu apucă să termine — Marina se întoarse brusc și ieși din bucătărie. Pur și simplu plecă. Fără țipete. Fără lacrimi. Doar… plecă.

 

În sufragerie, Adrian încă urmărea meciul, ca și cum nimic nu se întâmplase. Ca și cum soția lui nu era insultată săptămână de săptămână. Ca și cum mama lui nu îi făcea viața Marianei un test permanent.

 

Marina se apropie.

 

— Adrian, — spuse ea încet.

 

Soțul se întoarse, iritat de parcă îl deranjase în timpul unei ceremonii.

 

— Ce iarăși?

 

Marina simți cum totul se strânge în ea… și apoi — brusc — se eliberează.

 

— Plecăm.

 

— Ce? — se încruntă el. — Unde?

 

— Acasă. Acum.

 

Adrian aruncă o privire spre bucătărie, ca și cum căuta sprijin acolo.

*

— Marina, nu începe iar. Mama doar se îngrijorează…

 

— Mama ta mă umilește, — vocea Marianei era calmă. — Nu pentru prima dată. Și tu taci. De fiecare. Dată.

 

Adrian se ridică.

 

— Nu dramatiza. E o femeie în vârstă, ea…

 

— E o femeie adultă, — îl întrerupse Marina, — și este responsabilă pentru cuvintele ei. Iar eu — pentru viața mea.

 

Își luă geanta. În interiorul ei, ceva făcu click — ca o încuietoare care, după ani întregi, în sfârșit cedează.

 

Din bucătărie se auzi vocea indignată a lui Helen:

 

— Marina! Unde crezi că pleci? Prânzul e gata în cinci minute!

 

Marina se întoarse. O privi direct — liniștită, fermă.

 

— Unde nu sunt insultată.

 

Helen palidă.

 

— Adrian! O lași să se poarte așa?!

 

Marina ajunsese deja în hol când auzi:

 

— Marina… așteaptă.

 

Se opri. Adrian stătea acolo — confuz, nesigur… dar pentru prima dată în ani de zile — nu indiferent.

 

— Dacă pleci acum… — începu el.

*

— Nu plec „acum”, — îl întrerupse Marina. — Plec pentru totdeauna dacă nimic nu se schimbă. Mama ta poate să mă urască cât vrea — e alegerea ei. Dar faptul că tu îi permiți… asta e alegerea ta.

 

Liniște.

 

Apoi Adrian făcu un pas înainte. Lent. Ca și cum era cea mai grea decizie din viața lui.

 

— Hai, Marina, — spuse el în cele din urmă. — Să mergem acasă.

 

Marina aproape că nu putea crede.

 

El se întoarse spre părinți:

 

— Mamă, plecăm. Și duminica viitoare nu venim. Nici cea după ea. Până când vei învăța să o respecți pe soția mea.

 

Helen se albise complet.

 

— Te… vei întoarce împotriva propriei tale mame pentru…

 

— Pentru soția mea, — repetă el. — Da.

 

În interiorul Marianei ceva se topi — încet, tandru. Nu tot. Dar suficient cât să simtă, pentru prima dată în mult timp, că nu e singură.

 

Au ieșit afară. Aerul de toamnă părea să spele tot ce fusese greu.

 

Marina inspiră adânc.

 

— Mulțumesc, — spuse ea.

 

Adrian îi luă mâna.

*

— Îmi pare rău că abia acum.

 

Marina zâmbi.

 

— Cu adevărat „prea târziu” e atunci când nu mai contează. Acum… încă putem repara.

 

Și pentru prima dată după trei ani, simți că merg împreună.