— Destul! Sunt banii mei și eu decid ce fac cu ei. Șantajul vostru nu mai funcționează — punct.

 

— Tu mă auzi măcar ce spun?! — vocea Clarei a tremurat, dar a fost tăioasă, ca o lovitură în sticlă. — Șaptezeci de mii?! Ai decis că sunt portofelul tău personal?!

 

— Nu ridica tonul la mine, — Madeleine Laurent și-a înfipt mâinile în șolduri, ridurile de pe față i s-au întunecat ca niște urme de arsură. — Doar cer ajutor. Am nevoie de suma asta. Și punct.

 

— Asta nu e o cerere, — Clara a făcut un pas înainte. — Este un ultimatum.

 

— Ți-ai pierdut mințile! — a strigat soacra, iar pereții blocului parcă au vibrat. — Femeile normale nu vorbesc așa cu cei mai în vârstă!

*

Clara stătea în pragul apartamentului, apucând tocul ușii cu ambele mâini, ca și cum doar așa s-ar fi putut ține în picioare. Aerul de decembrie din casa scării trăgea a frig, mirosea a tencuială și a certuri străine. Dar liniștea nu venea.

 

Madeleine Laurent mai striga ceva, dar Clara aproape că nu mai auzea — doar vuietul sângelui în tâmple și un sunet ciudat, ca o coardă care se rupe.

 

Așa se încheia o conversație.

Și începea o viață complet diferită.

 

Pentru prima dată, Clara a înțeles: așa nu mai poate continua.

 

— Auzi, noră, dacă tot ești bogată acum, ai putea să nu mai țipi, — Madeleine Laurent încă stătea în ușa bucătăriei când se întorseseră în apartament cu un minut înainte. — Nu înțeleg isteria asta. Am nevoie de un sanatoriu. Așa a spus medicul.

 

— Ești sigură că medicul a vorbit despre sanatoriu și nu despre pastile pentru tupeu? — i-a scăpat Clarei.

 

— Ai înnebunit?! — soacra a făcut un pas înainte. — Așa nu se vorbește cu cei mai în vârstă! Nu sunt prietena ta de colț de stradă!

 

— Iar eu nu sunt sponsorul dumneavoastră, — a tăiat-o Clara. — Gata. Discuția s-a încheiat.

 

Ușa s-a trântit — grea, ca o lovitură de topor. Madeleine Laurent a plecat, lăsând în urmă miros de parfum ieftin, supărare și presimțirea unui scandal viitor.

 

Clara a intrat în cameră și s-a așezat pe marginea canapelei. Picioarele îi tremurau.

 

Pentru prima dată în patru ani de căsnicie, și-a permis să spună cu voce tare ceea ce o apăsase toți acești ani.

 

După două ore s-a întors Julien. Nici „bună”, nici „cum a fost ziua”. Doar un pas hotărât spre bucătărie, zgomotul unei căni pe masă și o inspirație adâncă înainte de furtună.

 

— Clara, mama mi-a spus tot.

 

— Desigur că ți-a spus, — Clara s-a ridicat. — Vrei să auzi și partea mea?

 

— Ce e de auzit? — soțul a arătat spre ușă. — A cerut ajutor. Șaptezeci de mii — chiar e așa mult?

 

— Așa mult? — Clara abia s-a abținut să nu râdă. — Este salariul meu! Al meu! Muncesc câte douăsprezece ore în picioare ca să câștig banii ăștia!

 

— Atunci puteai să ajuți, — Julien și-a ridicat vocea. — Nu-ți e străină!

 

— Dar eu îi sunt străină? — Clara s-a apropiat, privindu-l direct în ochi. — Ai fost vreodată de partea mea? Măcar o dată? Sau poziția mamei tale este întotdeauna singura corectă?

 

— Nu e o poziție! E mama mea! — a strigat Julien atât de tare, încât Clarei i s-a strâns pieptul.

 

— Și eu cine sunt? — a șoptit aproape. — Cu cine trăiești? Cine îți gătește cina? Cine plănuiește cu tine creditul ipotecar? Sunt eu un loc gol?

*

— Nu exagera, — Julien s-a întors. — O ajutăm și gata.

 

— Noi sau eu? — a întrebat Clara.

 

— Păi… salariul tău e mai mare, — a mormăit el.

 

— Am înțeles.

 

Clara s-a întors și a intrat în dormitor. A deschis dulapul. A scos valiza. A așezat hainele pe pat.

 

— Ce faci?! — vocea lui s-a frânt.

 

— Mă pregătesc, — a spus Clara calm, de parcă ar fi vorbit despre o vizită planificată la dentist.

 

— Ai înnebunit?!

 

— În sfârșit m-am trezit, — Clara a închis trusa de cosmetice. — Nu vreau să trăiesc într-o familie în care sunt văzută doar ca o sursă de venit.

 

— Cine te vede ca sursă de venit?! — Julien s-a apropiat și a apucat-o de cot.

 

Clara și-a smuls mâna.

 

— Tu. Și mama ta. Nu o să-mi cer scuze. Asta e adevărul.

 

— Clara, nu face prostii!

 

— Fac singurul lucru rațional, — Clara a închis valiza. — Gata. Plec.

 

— Unde? — vocea lui suna ca și cum abia atunci înțelegea că totul este real.

 

— La Sophie. Pentru început. Apoi o să-mi închiriez o garsonieră.

 

— Tu… tu distrugi familia…

*

— Nu, Julien, — Clara l-a privit așa cum nu o mai făcuse niciodată. Calm, ferm, fără tremur în voce. — Familia a fost distrusă de mama ta. Iar tu ai permis asta.

 

A trecut pe lângă el. El nu a încercat să o oprească. Nici măcar nu a întins mâna — doar a privit-o pierdut.

 

Clara a înțeles că mariajul lor nu s-a prăbușit astăzi — se destrăma de ani de zile, iar astăzi doar s-a terminat singur.

 

Taxi-ul a sosit după cinci minute. Curtea era deja înghițită de întunericul timpuriu de decembrie. Aerul mirosea a zăpadă și a Anul Nou care se apropia — doar că în suflet nu era nicio sărbătoare.

 

Sophie a întâmpinat-o pe Clara în halat și șosete de lână, ca pe cineva drag. A îmbrățișat-o, a tras-o în apartamentul cald și a pus ceainicul.

 

— Taci. O să-mi povestești mai târziu, — a spus ea.

 

Clara nici nu putea vorbi — stătea doar cu cana de ceai fierbinte în mâini, simțind cum acestea se încălzesc încet.

 

În noaptea aceea a dormit agitat, dar pentru prima dată după mult timp — fără senzația de sufocare.

 

Dimineața, Clara s-a trezit cu mintea limpede. Pentru prima dată după luni — fără presiunea pretențiilor altora.

 

Și a făcut ceea ce îi fusese teamă să facă mai devreme.

 

A mers la starea civilă.

 

A completat cererea. A semnat. S-a întors spre funcționară.

 

— Când pot aștepta data?

 

Funcționara de după ghișeu și-a ridicat privirea, a parcurs rapid formularul și a răspuns calm:

— Peste o lună. Notificarea va veni prin poștă.

Clara a dat din cap, de parcă ar fi fost vorba despre livrarea unui colet. A ieșit afară și abia atunci și-a permis să inspire adânc. Aerul era aspru, rece, dar surprinzător de curat. La fel ca în interiorul ei.

Julien a sunat seara. O dată. Apoi a doua oară. Clara privea ecranul până când apelul se încheia singur. La al treilea apel a răspuns.

— Ce este? — a întrebat ea fără iritare. Doar calm.

— Tu… chiar ai depus cererea? — în vocea lui nu era furie. Doar dezorientare.

— Da.

— Dar putem discuta. Mama… s-a aprins. O să vorbesc cu ea.

Clara a zâmbit ușor, fără urmă de veselie.

— Julien, ai mai spus asta. De multe ori. Mereu mai târziu. Mereu când era deja prea târziu.

— Nu credeam că vei face asta… — s-a poticnit el. — Că vei pleca definitiv.

— Nici eu nu credeam că într-o căsnicie te poți simți atât de singură, — a răspuns ea. — Amândoi am greșit în multe privințe.

A urmat o tăcere. Apoi el a spus încet:

— Te iubesc.

— Știu, — Clara a închis ochii. — Dar nu a fost suficient.

A închis apelul și a simțit nu gol, ci liniște. Adevărată. Nu cea care apasă, ci cea în care poți respira.

După o săptămână, Madeleine Laurent a venit la Sophie. Fără să anunțe. Stătea dreaptă în fața ușii, ca și cum ar fi venit la interogatoriu.

— Vreau să vorbesc cu ea, — a spus sec.

*

Sophie a privit-o atent și a răspuns la fel de sec:

— Ea nu vrea.

— Ea distruge familia fiului meu!

— Nu, — a spus calm Sophie. — Doar a încetat să mai fie comodă.

Ușa s-a închis. De data aceasta — pentru totdeauna.

Clara a găsit o garsonieră după o lună. Mică, luminoasă, cu o fereastră spre curte. A cumpărat un ceainic nou, a pus perdele, și-a așezat cărțile. Viața nu s-a așezat imediat, nu a fost ușoară, dar a fost onestă.

În ziua în care a sosit notificarea oficială de divorț, mergea pe jos spre casă. Zăpada scârțâia sub pași, vitrinele luminau, orașul se pregătea de sărbători.

Clara s-a oprit în fața vitrinei unei cafenele, și-a privit reflexia și, dintr-odată, a înțeles: nu îi mai este frică.

*

Nu de apeluri.
Nu de cereri.
Nu de așteptările altora.

Și-a zâmbit sieși — pentru prima dată cu adevărat.

Și a mers mai departe.