Pe ecranul telefonului lui Thomas era o fotografie cu o canapea de grădină din răchită, două fotolii și o măsuță joasă, cu perne bej. Soacra lui scrisese sub fotografie: „În sfârșit, am reamenajat colțișorul pentru ceaiurile de vară”. Thomas i-a arătat poza soției sale, Emma, la cină. Locuiau gratuit în apartamentul părinților ei, iar ajutorul acesta însemna acum că aveau un acoperiș deasupra capului. Bătrâna lui Kia gri mergea cu anvelopele uzate, iar deocamdată nu aveau bani să le schimbe.
— Ai văzut ce și-au cumpărat ai tăi pentru casa de vacanță? — a întrebat el, învârtind doza de bere pe fața de masă din plastic. — Le merge bine.
Emma nu s-a aplecat să se uite la telefon. Văzuse deja fotografia în feed și acum împărțea pe farfurii piure de cartofi cu chiftele.
— Hai să luăm măcar cina fără înțepături.
— Ție îți vine ușor să spui asta. Ei au mobilă nouă, iar eu conduc cu niște anvelope cu care mi-e teamă să ies pe șosea.
A rostit-o ca pe un reproș, deși fotografia nu era decât un pretext ca să aducă din nou vorba despre mașină. Lui Thomas i se părea nedrept că părinții Emmei puteau cheltui bani pe casa de vacanță, în timp ce el trebuia să amâne cumpărarea anvelopelor. Dar nu voia să-și amintească faptul că, în urmă cu jumătate de an, cumpărase Kia împotriva sfaturilor ei.
Emma s-a așezat în fața lui și a pus furculița lângă farfurie.
— Mobila lor n-are nicio legătură cu anvelopele tale.
— Sigur. La voi toate sunt separate când am eu nevoie de ajutor. Dar când ne-am mutat aici, deodată eram o familie.
— Locuim aici de doi ani și nu plătim nici chirie, nici utilități, — a răspuns Emma. — Părinții mei ne ajută deja. Nu sunt obligați să-ți cumpere și ție roți.
Lui Thomas nu-i plăcea cum suna cuvântul „ajută”. Îl auzea ca pe o amintire că apartamentul nu era al lui. S-a lăsat pe spate pe scaun, a zâmbit strâmb și a întrebat dacă de-acum trebuia să le mulțumească părinților ei pentru fiecare cină. Emma n-a început să se certe despre recunoștință. I-a amintit doar că nimeni nu-i ceruse să se încline în fața lor și că el era cel care muta discuția despre mașină asupra familiei ei.
— Pentru că nu sunt niște străini oarecare, — a ripostat Thomas. — Își permit casă de vacanță și fotolii, iar eu trebuie să rabd cu anvelopele vechi. Și tu tot îmi ceri să tac.
— Îți cer să nu le consideri banii tăi.
A împins brusc doza lângă farfurie, iar berea s-a vărsat pe fața de masă din plastic. Emma a tras coșul de pâine mai departe, ca să nu se ude. Thomas a observat gestul și a ridicat tonul: spunea că îi era greu și la serviciu, și la volan, iar părinții ei ar fi putut să-și ajute ginerele dacă într-adevăr îl considerau parte din familie. Așa a găsit o explicație convenabilă: banii pentru anvelope nu erau responsabilitatea lui, ci un test al generozității rudelor ei.
Emma l-a întrebat de ce nu cumpărase anvelope când primise prima de concediu. Thomas a răspuns că atunci fusese nevoit să cheltuiască pe un sistem audio și pe o alarmă: mașina trebuia să arate bine. Ea i-a amintit că, tocmai după ce făcuse acea cumpărătură, promisese că va pune bani deoparte pentru anvelope, dar promisiunea rămăsese doar o vorbă.
— Sunt banii mei și mașina mea, — a spus el.
— Atunci rezolvă singur problema mașinii. Nu-i umili pe părinții mei pentru că nu-ți plătesc deciziile.
Thomas a luat o înghițitură de bere și s-a uitat din nou la fotografie. Noile perne de pe terasă îl iritau mai tare decât înainte: nu vedea în ele o cumpărătură pentru casa de vacanță, ci dovada că ajutorul era împărțit nedrept. A întrebat-o dacă avea de gând să-i țină iar o lecție despre apartament. Ea a răspuns că nu, dar i-a amintit că faptul că locuiau acolo gratuit nu-i dădea dreptul să le ceară părinților ei să cheltuiască și mai mult.
Nu s-a oprit aici. Thomas l-a numit pe tatăl ei un om important, care nu știe decât să cheltuiască bani pe el însuși, iar despre mama ei a spus că e o femeie cu un zâmbet permanent, în spatele căruia se ascunde, chipurile, disprețul față de ginere. Emma i-a cerut să nu vorbească despre ei pe tonul acela. El a râs batjocoritor și a spus că își apără părinții doar pentru că, fără ei, ar trebui să-și caute altă locuință. În batjocura lui era și un interes: cât timp Emma se temea să se certe cu familia, el putea s-o preseze, mizând pe faptul că le va cere părinților să-i dea bani, fără să riște să piardă apartamentul.
— Locuiești în apartamentul lor și totuși îți permiți să-i jignești, — a spus Emma. — Nu-ți cer să le admiri cumpărăturile. Doar să nu-i amesteci în fiecare discuție despre cheltuielile tale.
— Și dacă îi amestec? O să-i suni? Te plângi că soțul tău nu le-a apreciat pernele?
Ea i-a propus să se gândească liniștit cât putea pune deoparte pentru anvelope și când avea să le cumpere. În loc să răspundă, Thomas i-a cerut să le ceară bani părinților ei. Emma a refuzat: le oferiseră deja posibilitatea să locuiască fără chirie, iar ea nu avea de gând să transforme ajutorul lor într-un portofel la care să apeleze mereu.
Thomas s-a ridicat, împingând scaunul cu un scârțâit neplăcut. A spus că s-a săturat să se simtă ca un musafir nepoftit și că părinții ei sigur îl considerau un om care ar trebui să fie recunoscător pentru orice colțișor. Emma s-a ridicat și ea. N-a negat că apartamentul le aparținea părinților ei și nici nu i-a promis că-și va da soțul afară imediat. Dar l-a avertizat: încă o insultă și le va spune ea însăși părinților ce se întâmplă în spatele ușii închise, iar apoi decizia privind apartamentul nu va mai depinde de batjocurile lui.
— Acum mă ameninți? — a întrebat Thomas, întinzând iar mâna spre telefon. Emma n-a răspuns imediat. El a făcut-o fetița lui tati și a adăugat că, fără apartamentul părinților, n-ar avea cu ce să-l țină lângă ea. Ea și-a încleștat degetele pe marginea mesei. Berea luceа pe fața de masă din plastic, iar cina de lângă ea se răcea, neatinsă de Thomas.
— Dacă-i mai jignești o dată pe părinții mei, le spun tot și mă asigur că te dau afară din apartamentul lor, — a spus Emma tăios, smulgându-i telefonul din mână lui Thomas și trântindu-l pe masă…
Telefonul a lovit masa și a alunecat până lângă coșul de pâine. Thomas s-a uitat la el, apoi la Emma.
— Minunat. Acum mai și arunci cu lucruri. Chiar crezi că părinții mei se vor grăbi să mă dea afară dacă aud versiunea ta?
— Nu știu ce vor face, — a răspuns ea. — Dar nu mă voi mai preface că nu se întâmplă nimic.
— Atunci sună-i. Chiar acum. Să vină și să-mi explice cum să trăiesc.
S-a așezat la loc și a întins mâna după doză. Emma n-a continuat cearta. A ridicat telefonul, a verificat ecranul și l-a pus pe pervaz, departe de mâna lui. Cina a rămas neatinsă.
Thomas a continuat mult timp să spună că ea se ascunde mereu în spatele părinților și că nu ia nicio decizie de una singură. Apoi s-a dus în dormitor, lăsând pe masă un cerc ud de la doză. Emma a strâns farfuriile și a șters fața de masă din plastic. Noaptea aproape că n-a dormit: de câteva ori s-a auzit patul scârțâind din camera de alături, apoi apartamentul s-a cufundat în liniște.
Dimineața, Thomas s-a purtat de parcă discuția din seara precedentă fusese o ceartă obișnuită. A întrebat dacă mai era cafea și, fără să aștepte răspunsul, a pus ibricul la fiert.
— I-ai sunat? — a întrebat el.
— Nu. O să-i sun azi.
— Numai să nu le povestești că te-am intimidat. Am spus ce gândesc. Iar tu ai hotărât să organizezi un consiliu de familie pentru câteva vorbe mai dure.
— O să le povestesc cum s-a întâmplat.
A zâmbit scurt și și-a pus geaca. Înainte să plece, a spus că seara vrea să afle dacă i-a cerut tatălui ei bani pentru anvelope. Emma nu i-a răspuns. După ce ușa s-a închis, a sunat-o pe mama ei.
Helen a ascultat-o fără să o întrerupă. Emma i-a povestit ce spusese Thomas despre Marcus, că îi ceruse din nou bani și că își cheltuise singur prima de concediu pe sistemul audio și alarmă. I-a fost jenă să vorbească despre ultimul lucru: nu pentru că s-ar fi considerat vinovată, ci fiindcă nu voia să-i transforme pe părinți în judecători ai cheltuielilor familiei lor.
— Tu și Thomas sunteți în siguranță acum? — a întrebat Helen.
— Da. A plecat la serviciu. Nu mi-e teamă că o să mă lovească. Dar nu mai vreau să trăiesc așa.
Helen a tăcut o clipă și a propus să discute cu toții seara. Emma a fost de acord, dar i-a rugat pe părinți să nu vină neanunțați și să nu înceapă discuția cu reproșuri. Nu voia să câștige o ceartă, ci să nu le mai ascundă ce se întâmpla în apartamentul lor.
Seara, Marcus și Helen au venit după ce au sunat înainte. Thomas era deja acasă. Când i-a văzut în hol, s-a uitat la Emma și a spus:
— Uite că v-ați adunat. Ți-a luat ceva timp să te pregătești să te plângi.
— N-am venit să ne certăm despre cine trebuie să se încline în fața cui, — a spus Marcus. — Emma ne-a povestit ce ai spus despre noi și ce ai cerut.
Thomas a ridicat din umeri. A repetat că s-a săturat să se simtă ca un musafir nepoftit, apoi a adăugat că părinții Emmei ar fi putut să-l ajute cu mașina, dacă nu le părea rău să cheltuiască bani pe mobilierul de la casa de vacanță.
— V-am oferit posibilitatea să locuiți aici fără chirie și fără să plătiți utilitățile, — a spus Helen. — A fost un ajutor pentru amândoi. Dar asta nu înseamnă că suntem obligați să-ți cumpărăm anvelope sau să suportăm insultele.
— Așadar, acum mă dați afară pentru că am spus adevărul? — a întrebat Thomas. — Doar pentru că apartamentul e al vostru?
— Apartamentul este al nostru, — a răspuns Marcus. — Și nu mai suntem dispuși să locuiți aici ca și cum ar fi o soluție pe termen nelimitat, cerându-ne în același timp și mai mulți bani.
A vorbit calm, fără amenințări. El și Helen nu aveau de gând să-l dea afară pe Thomas chiar în seara aceea. Dar hotărâseră că locuința gratuită nu putea continua la nesfârșit. Le dădeau șase săptămâni să-și găsească alt loc. În acest timp, Emma și Thomas trebuiau să hotărască dacă vor căuta o locuință împreună sau se vor despărți. Părinții nu au promis să plătească mutarea și nu aveau de gând să se amestece în disputa despre cine era de vină pentru cearta lor.
Thomas a râs, dar râsul i-a ieșit sec.
— Foarte convenabil. Mai întâi ne oferiți un acoperiș deasupra capului, apoi îl folosiți ca să impuneți condiții.
— Nu te-am rugat să locuiești aici, — a spus Helen. — Am fost de acord când ne-ați rugat amândoi. Acum îți spunem că lucrurile nu vor mai continua așa.
Emma se aștepta ca Thomas să se întoarcă spre ea și să-i ceară să retragă tot ce spusese. El doar a privit-o iritat.
— Ești mulțumită? Ai obținut ce voiai.
— Voiam să nu-i mai tratezi ca pe un portofel și să nu-i mai insulți în casa mea. Acum trebuie să hotărâm unde vom locui.
— În casa ta, — a tăiat-o el. — Până se răzgândesc părinții.
Dar a doua zi, Marcus i-a trimis Emmei un mesaj scurt: decizia rămânea valabilă și nu aveau să prelungească termenul. Thomas a citit mesajul peste umărul ei și a pus telefonul la loc pe masă.
— Deci au decis deja totul în locul nostru.
— Au decis ce se întâmplă cu apartamentul lor. Noi trebuie să decidem pentru noi.
Până atunci, Thomas crezuse că discuțiile despre mutare nu erau decât o metodă de a-l speria. N-a căutat anunțuri. Seara venea acasă, pornea televizorul și întreba dacă Emma se răzgândise. Ea îi răspundea că nu și nu mai aducea vorba despre anvelope. Nu i-a cerut niciodată bani părinților.
Emma înțelegea că cele șase săptămâni nu erau doar o dată în calendar. Trebuia să hotărască ce aveau să facă cu lucrurile pe care le aveau împreună, cum aveau să împartă cheltuielile și dacă mariajul lor putea rezista nu doar acestei certe, ci și felului în care Thomas se purta cu ea când nu obținea ce voia. Nu lua decizia în locul lui, dar nici nu avea de gând să se prefacă că o simplă mutare avea să repare totul.
Câteva zile mai târziu, Thomas a deschis singur site-uri cu camere și apartamente mici. Unele opțiuni costau prea mult, altele erau departe de serviciul lui. Se enerva, închidea filele și spunea că, pe banii aceia, ar fi putut deja să-și schimbe anvelopele dacă Emma i-ar fi cerut tatălui ei.
— Nu o să le cer să-ți plătească deciziile, — a spus ea. — Găsește o variantă pe care ți-o permiți singur. Dacă ne căutăm împreună o locuință, trebuie să discutăm despre cheltuieli și reguli. Nu să le cerem părinților mei să acopere diferența.
— Vorbești de parcă aș fi un străin.
— Vorbesc despre ce se întâmplă acum. Tu nu vrei să locuiești sub același acoperiș cu ei, ei nu vor să continue să ne plătească locuința. Iar eu nu mai am de gând să-i conving pe toți că putem trece cumva peste asta.
Thomas n-a răspuns. În seara următoare, i-a spus că găsise o cameră într-un apartament, nu departe de serviciu. Nu-i plăceau condițiile, dar nu trebuia să le ceară părinților Emmei nici garanția, nici bani pentru mobilă. A spus-o de parcă le-ar fi făcut o favoare.
Emma l-a întrebat dacă semnase contractul și când se putea muta. Thomas a răspuns că voia mai întâi să vadă camera încă o dată și să afle dacă utilitățile erau incluse. Ea nu l-a grăbit și nu s-a oferit să plătească diferența pentru o variantă mai confortabilă. Era important pentru ea să-și asume singur răspunderea pentru decizia pe care o luase.
N-au stabilit data plecării lui ca pe un nou acord de familie. Thomas l-a întrebat pe proprietarul camerei când se putea muta și i-a spus Emmei că-și va lua lucrurile în weekend. Ea nu i-a propus să se răzgândească și nici nu l-a rugat să rămână până la sfârșitul celor șase săptămâni. Părinților le-a spus doar că problema locuinței se rezolvă.
În zilele următoare, aproape că n-au vorbit despre relația lor. Au discutat despre cutii, ora mutării și lucrurile care le aparțineau amândurora. Thomas revenea de câteva ori la ideea că ar fi putut rămâne dacă Emma ar fi vorbit altfel cu părinții ei. Ea îi răspundea că nu le va cere să-și schimbe decizia doar ca el să poată continua să locuiască acolo în aceleași condiții.
În ziua mutării, Thomas și-a pus hainele și uneltele în cutii, iar restul le-a lăsat pentru a doua cursă. S-a oprit în prag, de parcă se aștepta ca Emma să vorbească prima.
— Dacă le-ai fi cerut pur și simplu bani, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, — a spus el.
— Poate. Dar n-o să le cer.
A luat cheile de la Kia și a plecat. Nu și-a cerut scuze și nici nu a promis că vor începe de la capăt. Emma a rămas în apartament, unde nu mai trebuia să asculte pașii lui Thomas după serviciu și să ghicească în ce dispoziție se întorsese.
Nu a simțit o ușurare imediată. Lucrurile lui erau încă în cameră, iar în bucătărie rămăsese o cană pe care nu o luase. Emma a pus-o în dulap și a făcut o listă cu lucrurile de discutat când Thomas avea să se întoarcă după celelalte cutii. Nu știa dacă aveau să se despartă definitiv, dar, pentru prima dată după multă vreme, nu mai încerca să ghicească dinainte cum să-i îndulcească nemulțumirea.
Seara, Helen a sunat-o și a întrebat dacă avea nevoie de ajutor cu cutiile rămase în debara. Emma i-a răspuns că se descurcă. În bucătărie, a pus o farfurie, și-a turnat ceai și s-a așezat la masă. Telefonul era lângă ea, cu ecranul în sus. În casă se făcuse din nou liniște, dar acum era o liniște în care nu trebuia să aștepte următorul reproș.