— Da, sunt soție. Da, sunt stăpâna casei. Nu, nu voi permite mamei tale să-mi vândă locuința pe nimic „cunoscuților ei”!

 

Seara era tipică pentru noiembrie — întunecată, umedă, cu cer jos și ferestre aburite, de parcă fiecare ascundea în spatele lor un secret. În apartamentul Clarei mirosea a borș răcit și a pastile pentru tensiune — aroma obișnuită a unei vieți de familie mature. Pe masă se afla o cană de ceai pe care a răsturnat-o din greșeală, socotind cifrele într-un carnețel. Lichidul s-a revărsat, formând o dâră subțire spre margine.

 

— Ei bine, un început excelent de seară, — a murmurat ea cu un zâmbet strâmb. — Se pare că va fi o seară „interesantă”.

 

Ușa a trântit. Marco a intrat — obosit, mirosind a umezeală și beton, cu pantofii murdari.

 

— Ai fi putut măcar să-ți ștergi încălțămintea, — a observat calm, dar obosit, Clara, fără să ridice privirea.

 

— Hai, ce mare lucru sunt urmele astea, — a dat din mână Marco și a apucat telefonul. — Mama a sunat…

 

Aceste cuvinte sunau mereu alarmant. „Mama a sunat” însemna că urma fie o lecție despre „soția nerecunoscătoare”, fie o nouă cerință.

 

— Și ce de data asta? — Clara a ridicat privirea. — Sfaturi de rețete? Sau iar discuția despre cui „de drept” îi aparține casa?

 

Marco s-a fâstâcit.

 

— Spune… că ar fi corect ca locuința să fie trecută pe numele meu, — a spus el nesigur. — Ca să nu fie surprize mai târziu.

 

— Aha, — Clara și-a îngustat ochii. — Adică „corect” înseamnă că eu am tras zece ani la ipotecă, iar acum trebuie „cinstit” să-ți dau totul, ca apoi să ajungă la mama ta?

 

— Iar începi, — s-a încruntat Marco. — Ea vrea binele!

 

Clara a zâmbit scurt.

*

— Binele ei e ca o plăcintă cu secret: dulce la suprafață, amară înăuntru.

 

Marco s-a lăsat greu pe scaun.

 

— A vrut doar să ajute. Cu bani pentru renovare, de exemplu.

 

— Renovare? — a întrebat Clara cu o ușoară ironie. — Nici la nunta noastră nu a dat din generozitate, ci ca să ne amintească apoi la fiecare ceartă. Asta nu e ajutor, Marco. E un mod de a ține pe cineva în lesă.

 

El a tăcut. Pauza a sunat în cameră.

 

— Și acum ce? — a întrebat ea calm. — Vrei să semnez hârtiile și să uit cum am visat la casa asta?

 

— Nimeni nu-ți cere să uiți, — a mormăit Marco. — Doar că așa va fi… mai sigur.

 

— Mai sigur pentru cine? Pentru tine sau pentru mama ta?

 

Nu a urmat niciun răspuns.

 

Și brusc ușa s-a deschis din nou.

 

Marianne Laurent a intrat fără să sune, ca întotdeauna — pas sigur, pachet în mână, privire de stăpână.

 

— Iată-mă! — a spus ea vesel. — Am cumpărat castraveți murați, lui Marco îi plac.

 

— Mamă, stabiliserăm să suni, — a început Marco, dar s-a oprit sub privirea ei grea.

 

Clara a ridicat o sprânceană.

 

— Poftiți, Marianne, simțiți-vă ca acasă. Vreți să vă dau și cheile, ca să nu vă mai obosiți cu formalități?

 

— Sarcasmul nu-ți stă bine, Clărița, — a spus soacra cu o bunătate prefăcută. — O femeie trebuie să fie blândă și supusă.

 

— Desigur, — a zâmbit rece Clara. — Comodă, ca să poată fi modelată după dorințele altora. Doar că eu nu sunt aluat.

 

Marco a izbucnit:

 

— Destul! Hai să vorbim calm!

 

Dar era prea târziu. Marianne Laurent a scos un dosar din pachet.

 

— Am pregătit totul, — a spus solemn. — Mâine mergem la ghișeu și totul va fi liniștit.

*

Clara s-a ridicat încet.

 

— Dacă cineva îndrăznește să-mi bage hârtiile astea sub nas, — vocea i-a devenit de oțel, — plec. Fără scene. Și nu mă mai întorc.

 

În apartament s-a lăsat liniștea.

 

— Îl șantajezi pe fiul meu? — a mijiit soacra ochii.

 

— Nu, — a răspuns ferm Clara. — Doar nu mai tac.

 

A luat carnețelul și a ieșit din bucătărie, lăsând ușa întredeschisă.

 

Marco stătea nemișcat, privind într-un punct. Aerul devenise parcă dens și greu.

 

Marianne Laurent a tras pachetul cu castraveți mai aproape.

 

— Nu-ți face griji, Marco, — a spus ea blând. — Femeile vin și pleacă. Mama e una singură.

 

Și atunci Marco a înțeles pentru prima dată: nu era între două femei. Era între propria lui slăbiciune și voința altcuiva.

 

*

Marianne Laurent a trântit pachetul pe masă și și-a îndreptat umerii, de parcă se pregătea de luptă.

 

— Apropo, m-am trezit dis-de-dimineață pentru voi, — a spus ea cu reproș. — Iar tu tot înțepi, Clara. Nu e deloc în spirit de familie.

 

— În spirit de familie este să nu intri cu dosare și ultimatumuri în casa altuia, — a răspuns calm Clara și și-a turnat apă. Mâinile nu-i mai tremurau. — Luați-vă plăcintele cu voi. Nu am poftă.

 

Marco stătea tăcut, adus de spate, de parcă devenise mai mic. Privirea îi aluneca de la mamă la soție și înapoi, dar niciuna nu mai aștepta o decizie de la el — amândouă înțeleseseră deja totul.

 

— Deci așa, — a spus brusc Marianne. — Nu mi-am trăit viața ca o… — s-a oprit, căutând cuvântul potrivit, — femeie oarecare să-i spună fiului meu cum să trăiască.

 

Clara s-a întors încet spre ea.

 

— Iar eu nu am plătit ipoteca zece ani ca să aflu într-o zi că locuința mea e monedă de schimb în schemele dumneavoastră.

 

— Asta e egoism! — a izbucnit soacra. — Te gândești doar la tine!

 

— Nu, — a contrazis-o Clara. — Pentru prima dată mă gândesc la mine. Sunt lucruri diferite.

 

Marco s-a ridicat brusc.

 

— Destul! — vocea i-a tremurat, dar a sunat mai tare ca de obicei. — Amândouă… mă rupeți în bucăți.

 

Clara l-a privit atent — mult timp, cercetător.

 

— Nu, Marco. Tu permiți să fii rupt. Și pe mine — la fel.

 

A ieșit în hol, a deschis dulapul și și-a luat jacheta.

 

— Unde te duci? — a întrebat el derutat.

 

— Să iau aer. Și să gândesc. Spre deosebire de voi — fără consilieri.

 

— Clara, așteaptă, — Marco a făcut un pas după ea, dar Marianne Laurent l-a apucat de mânecă.

 

— Las-o să plece. Se va liniști și se va întoarce. Toate se întorc.

 

Clara a auzit asta deja pe coridor. A auzit — și pentru prima dată nu a simțit durere. Doar claritate.

 

S-a întors după două ore. Apartamentul era liniștit. Plăcintele dispăruseră, dosarul la fel. Marco stătea în bucătărie cu o cană de ceai rece.

*

— Mama a plecat, — a spus el încet. — S-a supărat.

 

— Știu, — a răspuns Clara și s-a așezat în fața lui. — Acum să vorbim fără ea. Dacă putem.

 

El a ridicat privirea — rătăcită, obosită.

 

— Nu vreau să te pierd.

 

— Atunci nu mă mai oferi, — a spus ea calm. — De fiecare dată când ei îi convine.

 

A tăcut mult timp. Prea mult.

 

— Nu voi putea alege, — a spus în cele din urmă. — E mama mea.

 

Clara a dat din cap. Fără lacrimi. Fără reproș.

 

— Iar eu nu voi mai fi scutul tău între voi și realitate.

 

A doua zi a depus cerere pentru partaj și o consultație juridică. Nu din răzbunare — din necesitate. Marco se mișca prin apartament în liniște, de parcă se temea să nu sperie resturile vieții obișnuite.

 

După o lună, Marianne Laurent a încetat să mai vină. Apoi — să mai sune. Marco a început să întârzie „la prieteni”. Clara — să se întoarcă tot mai des acasă cu un sentiment de liniște.

 

Iar după încă trei luni, a schimbat încuietorile.

 

Când seara Marco a încercat să deschidă și nu a reușit, a stat mult timp pe palier. Apoi a bătut.

 

— Clara, sunt eu…

 

Ea a deschis, dar nu s-a dat la o parte.

 

— Știu, — a spus ea. — Și tocmai de aceea.

*

A înțeles totul fără explicații.

 

Clara a închis ușa calm. Fără trântit.

 

În casă s-a făcut liniște.

Și pentru prima dată — cu adevărat a ei.