Cum se poate așa ceva — să nu deschidă ușa propriei soacre?! Indignarea o copleșea în timp ce se plângea fiului ei, fără să bănuiască măcar că adevărul era deja atât de aproape.

*

— Victor, cum e posibil? Am stat o jumătate de oră în fața casei voastre! — vocea lui Marie tremura. — Soția ta iar nu m-a lăsat să intru!

 

— Mamă, stai puțin. Când s-a întâmplat asta? — Victor încerca să vorbească calm, deși în interiorul lui totul fierbea din cauza unei noi plângeri.

 

— Astăzi, la două după-amiaza! Am venit să vă felicit pentru aniversarea căsătoriei, voiam să vă fac o surpriză. Am sunat, dar ea nu a deschis. Soția ta a întrecut orice limită — nu mă mai primește!

Victor s-a încruntat. La acea oră, Clara era la o ședință importantă și chiar îl sunase de acolo, discutând planurile pentru seară.

 

— Mamă, dar de ce nu m-ai sunat pe mine?

 

— Am sunat! Și la ușă, și pe telefon! — în vocea ei se simțeau lacrimile. — Nu deschide intenționat, simt asta! Dar nu-ți face griji, fiule. O să stau la intrare până când soția ta va binevoi să deschidă.

 

Victor s-a uitat la ceas. Era deja ora șase seara. Stătea în birou, răsfoind documente, dar gândurile nu-i dădeau pace. Clara îi vorbise de mai multe ori despre comportamentul ciudat al soacrei, însă el nu voise să creadă. Nu putea accepta că mama lui, mereu atentă și grijulie, ar fi capabilă de așa ceva.

 

— Bine, mamă, mă ocup eu, — spuse el obosit și închise.

 

Seara, acasă, discuția cu soția a mers prost încă din primele minute.

 

— Din nou scena „nora nu deschide ușa”? — Clara nici măcar nu s-a întors, punând masa. — Și iar ai crezut-o?

 

— De ce n-aș avea încredere în propria mea mamă?

 

— Pentru că de zece ori te-am rugat: să anunțe măcar din timp când vine. Am serviciu, întâlniri, deplasări. Nu pot sta acasă așteptând când îi vine mamei tale ideea să apară!

 

Victor a tăcut. În cuvintele soției era adevăr, dar îi era milă și de mama lui. După ce tatăl plecase acum cinci ani într-un alt oraș cu o altă familie, Maria rămăsese singură.

 

— Hai să montăm o cameră la intrare, — propuse neașteptat Clara. — Dacă mama ta chiar sună și bate, îmi cer scuze. Iar dacă nu…

 

El a acceptat, mai ales ca să o liniștească. Camera a fost instalată după o săptămână, orientată direct spre ușă.

 

A trecut o lună. Maria îl suna pe fiu aproape în fiecare săptămână, plângându-se de „acea obraznică” care „nu respectă deloc pe cei mai în vârstă”. Clara dădea din cap în tăcere, uitându-se la înregistrări: soacra venea, stătea la intrare, dar nu suna niciodată.

 

*

Clara nu și-a ferit privirea, ci a încuviințat ușor din cap.

 

— Da. Pentru că nu vreau să trăim în minciună și tensiune. Sunt obosită să mă justific pentru lucruri pe care nu le-am făcut — a spus ea calm, deși în vocea ei se simțea în continuare oboseala. — Vreau relații normale, omenești. Fără plângeri pe la spate. Fără verificări. Fără supărări demonstrative.

 

Victor s-a așezat lângă mama lui, punându-și palma pe marginea mesei.

 

— Mamă, privește adevărul în față. Tu ai început totul. Nu ne-am îndepărtat de tine. Doar am început să ne trăim propria viață. Iar dacă vei continua să te comporți așa, chiar ne vei pierde.

 

În cameră s-a lăsat o tăcere grea. Ticăiau ceasurile de perete — aceleași pe care Maria li le dăruise cândva la mutarea în casă nouă, mândră că „fiul ei are acum propria locuință”. Acum sunetul lor părea asurzitor.

 

— Eu… — Maria s-a poticnit, căutând cu greu cuvintele. — Mi-a fost frică să nu rămân singură. Când tatăl tău a plecat, iar apoi tu te-ai căsătorit… mi s-a părut că am devenit inutilă. Ca și cum aș fi fost ștearsă, ca și cum nu aș mai fi necesară nimănui.

 

— Nu ești inutilă — a spus Victor ferm. — Dar nu ai dreptul să-mi distrugi familia doar ca să mă ții lângă tine.

 

Maria și-a acoperit fața cu mâinile. Umerii i s-au cutremurat, iar lacrimile nu mai puteau fi oprite.

*

— Iartă-mă, Clara… M-am purtat josnic. M-am plâns intenționat, am răstălmăcit totul cu bună știință. Mi se părea că, dacă toți vor crede că tu ești cea rea, vei pleca… iar eu voi fi din nou pe primul loc.

 

— Bănuiam — a răspuns Clara încet. — De aceea am fost de acord cu camera. Nu aveam nevoie de justificări, ci de adevăr.

 

Maria a ridicat încet capul.

 

— Dacă îmi veți da o șansă… voi încerca să repar totul. Fără intrigi. Fără plângeri. Nu vreau să-mi pierd fiul.

 

Victor a expirat adânc, ca și cum ar fi ținut aerul în piept de mult timp.

 

— Atunci să începem cu ceva simplu — a spus el. — Sâmbăta aceasta luăm prânzul împreună. Liniștiți. Ca o familie.

Maria a dat din cap cu prudență.

 

— Voi face o prăjitură. Și… voi suna din timp.

 

Clara a zâmbit cu adevărat pentru prima dată după mult timp — fără tensiune și fără apărare.

Din acea zi, nu totul a devenit perfect imediat. Maria mai avea uneori ieșiri, uneori se supăra, dar nu mai mințea. Camera de la intrare a rămas — doar că nimeni nu își mai amintea de ea. Pentru că încrederea, odată recâștigată, s-a dovedit a fi mult mai importantă decât orice dovadă.