— Ascultă, Vic, ai înnebunit de tot? — Nicholas a lovit atât de tare halba de masă, încât spuma s-a vărsat pe mușama. — Ce concediu de creștere? Ce ești, femeie?

 

Victor a oftat și s-a uitat la prietenul lui din copilărie. Deja a treia seară la rând încerca să le explice apropiaților decizia lui, dar de fiecare dată se lovea de un zid de neînțelegere.

 

— Nick, gândește-te singur. Christine are un salariu de bază de o sută optzeci, plus prime. De curând a devenit șefă de departament. Iar eu, la firma mea, câștig treizeci și cinci, și nici măcar nu în fiecare lună. Care e logica să stau la muncă, dacă putem avea de trei ori mai mulți bani?

 

— Logică? — Nicholas s-a înroșit. — Logica e că ești bărbat! Întreținător! Nu bonă!

 

La masa alăturată, trei bărbați ascultau fățiș conversația. Unul dintre ei, un tip chel pe la cincizeci de ani, și-a lăsat chiar ziarul jos.

 

— Ia uitați ce tineret, — a spus tare către tovarășii lui, dar astfel încât Victor să audă sigur. — Femeile muncesc, iar bărbații se joacă prin scutece. Rușine!

 

Victor și-a încleștat dinții, dar n-a spus nimic. De ce? Oricum nu aveau să înțeleagă.

*

Totul începuse cu trei luni în urmă, când Christine, aflată în luna a opta de sarcină, primise o propunere de la director.

 

— Vic, ascultă-mă, — ea frământa nervos marginea păturii. Stăteau pe canapeaua din garsoniera închiriată. — Eugene Carter spune că dacă mă întorc la serviciu la două-trei luni după naștere, mă va promova. Sunt cu totul alți bani. Vom putea lua mai repede un credit pentru un apartament nou.

 

— Chris, ești serioasă? Se va naște copilul, alăptarea, tu spuneai că vrei să alăptezi…

 

— Vreau, — a dat ea din cap. — O să mulg laptele. Vic, e șansa noastră! Înțelegi? Ori plătim ratele ani întregi, ori… ori îți iei tu concediul, iar eu mă întorc la muncă. Doar un an și jumătate. Apoi pot intra eu în concediu, dacă voi dori.

 

Atunci părea o decizie ușoară. O simplă redistribuire a responsabilităților. Un calcul rațional.

Realitatea s-a dovedit mult mai complicată.

 

Christine s-a întors la muncă atunci când fetița lor, Marie, împlinise exact o lună. Victor ținea minte acea dimineață până la cel mai mic detaliu. Christine stătea în fața oglinzii din hol, își aranja bluza sobră și plângea.

 

— Nu pot, — șoptea ea. — Vic, mă simt o mamă groaznică. Ce fac eu? Îmi las copilul…

 

— O lași cu mine, — a spus el blând, îmbrățișând-o. — Cu tatăl ei. Va fi bine, mă voi descurca.

 

Dar primele săptămâni au fost un coșmar. Marie țipa, refuza biberonul, iar Victor se simțea complet neputincios. Pe internet citea forumuri pentru mame, urmărea clipuri despre colici și despre poziția corectă la sân — sau, mai bine zis, la biberonul cu laptele muls.

 

Iar Christine se întorcea târziu, epuizată. Își apuca fiica în brațe, plângea, apoi stătea conectată la pompă.

 

— Laptele e tot mai puțin, — spunea ea, cu disperare în glas. — Curând nu va mai fi deloc. Sunt o mamă rea, nu-i așa?

 

— Nu, — Victor îi mângâia părul. — Ești cea mai bună. O faci pentru noi. Pentru familia noastră.

 

Dar cei din jur gândeau altfel.

 

Prima care a atacat a fost mama lui Victor. Helen a venit fără să anunțe, când Christine nu era acasă.

*

— Victor, deschide imediat! — bătea ea în ușă.

 

A deschis cu Marie în brațe. Fetița țipa din toți plămânii — începuseră colicile de seară.

 

— Ce îi faci?! — femeia i-a smuls copilul din brațe. — Doamne, e udă toată! Tu știi măcar să schimbi un scutec?

 

— Mamă, tocmai i-am schimbat, — a spus el obosit. — O doare burta, e normal…

 

— Normal?! — Helen a strâns nepoata la piept. — Știi ce e normal? Normal e ca mama să fie lângă copil! Nu să facă pe importanta prin vreun birou!

 

— Ea muncește…

 

— Muncește! — a imitat-o ironic Helen. — Iar bărbat-su să joacă de-a gospodina! Victor, tu ești bărbat sau ce ești? Ai mâini, ai picioare? Du-te și găsește o muncă adevărată, iar pe Christine să o trimită acasă, la copil!

 

Marie plângea tot mai tare. Victor simțea cum în el totul se strânge de neputință și de durere.

 

— Mamă, te rog, pleacă, — a spus el încet. — Dă-mi copilul și pleacă.

 

Helen l-a privit cu un dispreț atât de mare, încât Victor ar fi vrut să intre în pământ.

 

— Nu-mi mai recunosc fiul, — a rostit printre dinți. — Ai devenit o cârpă. Și e vina ei, a acestei carieriste!

 

După plecarea ei, Victor a stat mult timp cu Marie în brațe, legănând-o, și pentru prima dată în toate acele săptămâni și-a permis să plângă.

 

A doua zi a trebuit să meargă la policlinică. Masaj pentru sugari, se programase cu o săptămână înainte. La coadă stăteau numai mame cu cărucioare. Victor cu Marie au atras imediat atenția.

 

— Vai, ce scumpă e! — o femeie de vreo treizeci de ani s-a aplecat curioasă spre marsupiu. — Și unde e mama?

 

Femeia care aștepta răspunsul îl privea pe Victor mult prea insistent — cu acea curiozitate în spatele căreia se ascunde mereu judecata.

 

— La muncă, — a spus el calm, deși în interior totul i se strângea. — Are un proiect important.

*

— Un proiect… — a prelungit ea, iar pe chip i-a trecut o umbră de îndoială. — Se mai întâmplă, desigur. Dar totuși, pentru asemenea micuți, mama este mai necesară.

 

Victor a dat doar din cap — nu vedea rostul să continue discuția. Dar cuvintele i s-au înfipt în suflet ca niște ace fine. Oricum, în fiecare noapte se întreba din nou și din nou: face oare ce trebuie? Nu-și distruge oare fiica printr-o alegere greșită? Sau pe sine? Sau familia?

 

Marie nu mai plângea — obosise, se liniștise, cu obrazul lipit de pieptul lui. Victor i-a mângâiat ușor spatele.

 

Când au ieșit din policlinică, cerul era acoperit de gri, iar o burniță rece a început să cadă ca niște ace mărunte. El și-a grăbit pasul — voia să ajungă mai repede la căldură.

 

Dar acasă îl aștepta o nouă încercare.

 

Pe masa din bucătărie era un bilețel. Scurt, nervos, aproape frânt de scris.

 

„Vic, trebuie să vorbim. Ajung târziu. K.”

 

Inima i-a tresărit. De obicei, Christine scria mai mult, mai cald. Chiar și când era obosită. Chiar și când era supărată.

 

Iar asta suna grav.

 

A culcat-o pe Marie, și-a încălzit cafeaua răcită și s-a așezat în liniște, ascultând cum ceasul vechi de pe hol măsura timpul. Nici forumurile, nici sfaturile nu puteau explica cum se construiește o viață atunci când fiecare zi pare un test.

*

Pe la nouă, ușa de la intrare a scârțâit ușor. Christine a intrat cu grijă, ca și cum s-ar fi temut să tulbure aerul.

 

— Ai mâncat? — a întrebat el, ridicându-se spre ea.

 

Ea a clătinat din cap, și-a dat jos haina și, pe neașteptate, s-a așezat pe podea, sprijinindu-se de perete.

 

— Vic, nu mai pot așa.

 

Din vocea ei, totul în el s-a prăbușit.

 

S-a așezat lângă ea.

 

— Ce s-a întâmplat?

 

Christine și-a acoperit fața cu mâinile.

 

— Toată ziua de azi m-am gândit la un singur lucru: iar am ratat totul. A zâmbit dimineață, nu-i așa? Mi-ai scris. Iar eu eram în sala de ședințe. Și când am legănat-o noaptea… m-a privit de parcă aș fi fost o străină.

 

— Nu ești o străină pentru ea, — a spus el încet.

 

— Ascultă-mă până la capăt. — Și-a coborât mâinile, ochii îi străluceau. — Azi directorul ne-a adunat și a anunțat restructurarea. Postul meu rămâne, dar volumul de muncă se dublează. Și salariul… dar, Vic, acolo nu va mai fi loc nici pentru somn, nici pentru copil, nici pentru o viață normală.

 

Victor aștepta.

 

— Mi-a propus un contract pe doi ani. Salariu bun. Proiect mare.

— Este ceea ce ți-ai dorit, — a spus el rar.

 

— Mi-am dorit. — L-a privit ca și cum încerca pentru prima dată să-și înțeleagă propriile dorințe. — Dar astăzi… astăzi, pentru prima oară, mi-a fost teamă că o voi pierde pe Marie. Nu fizic. Ci într-un sens mai adânc.

 

Tăcerea a căzut între ei — grea, ca zăpada udă.

*

— Și ce ai hotărât? — a întrebat el încet.

 

Christine a oftat.

 

— Vreau să refuz. Vreau să fiu acasă. Măcar câteva luni. Vreau să văd eu fiecare dimineață de-a ei, fiecare sunet caraghios.

 

El a privit-o mult timp.

 

Și dintr-odată a înțeles că, pentru prima oară după mult timp, în el nu mai era frică. Nici pentru bani, nici pentru părerile altora, nici pentru cine dintre ei este „părintele corect”.

 

Era doar sentimentul că, în sfârșit, nu mai vorbesc despre roluri, ci despre iubire.

 

— Atunci ne vom descurca, — a spus el hotărât. — Voi lua lucrări suplimentare. Poate nu imediat, poate mai puțin — dar împreună. Vom alege un drum pe care niciunul dintre noi nu va fi obligat să se frângă pe dinăuntru.

 

Christine a zâmbit — un zâmbet obosit, tremurat, al cuiva care a ținut aerul în piept mult timp și, în sfârșit, a expirat.

 

— Chiar crezi asta?

 

— Cred. Și știu.

 

Ea și-a sprijinit capul pe umărul lui.

 

Din dormitor s-a auzit un suspin somnoros al lui Marie — atât de slab, de parcă și ea ar fi simțit că în casă s-a făcut puțin mai cald.

 

Christine s-a ridicat, și-a șters lacrimile.

 

— Mergem la fetița noastră?

 

Victor i-a întins mâna.

 

Au intrat împreună — și în cameră, și în noua lor decizie, înfricoșătoare, nesigură, dar pentru prima dată cu adevărat comună.

*

Marie a răspuns cu o mișcare blândă, de parcă i-ar fi recunoscut pe amândoi deodată.

 

Și în acel moment Victor a înțeles:

nu sunt importante cuvintele oamenilor străini, nu sunt importante stereotipurile vechi, nu sunt importante nici măcar planurile care se prăbușesc.

 

Important este că familia nu înseamnă cine lucrează și cine stă acasă.

Familia înseamnă cine merge alături de tine atunci când e greu.

 

Și pentru prima dată după multe săptămâni a simțit că, orice le-ar aduce viitorul, nu îl vor întâmpina singuri.

 

Împreună.