— Clara, transferă banii pe card, urgent. Mama trebuie să plătească dobânzile la împrumut, — a cerut Marco.

 

— Din nou? Marco, dar aproape tot salariul ți l-am dat luna asta, — Clara a lipit telefonul de ureche și s-a retras în cel mai îndepărtat colț al arhivei, ca să nu audă colegii conversația.

 

— Clara, transferă chiar acum. Mama trebuie să facă plata dobânzilor, — în vocea lui vibra o insistență rece. — Cinci mii. Imediat.

 

— Mi-au rămas doar șapte mii pentru mâncare până la următorul salariu! Mai sunt zece zile.

 

— Te vei descurca. Sunt cartofi, sunt paste. Nu vei muri de foame, — a tăiat scurt Marco. — Mama e într-o situație dificilă, înțelegi.

 

Clara și-a mutat privirea spre teancul de dosare vechi care așteptau să fie sortate. Salariul ei modest de arhivar dispărea cu o viteză alarmantă, dar soțul și soacra păreau să nu observe asta.

*

— Marco, de ce mama ta nu poate plăti singură dobânzile? Ea administrează un magazin, câștigă mai mult decât mine.

 

— Ai înnebunit? — a izbucnit Marco. — Are o grămadă de cheltuieli! Iar tu numeri fiecare leu.

 

Clara a oftat greu și a deschis aplicația bancară.

 

— Bine, voi transfera. Dar sunt ultimii bani, Marco. Nu voi mai putea.

 

— Mulțumesc, draga mea, — vocea lui s-a îmblânzit imediat. — Trec diseară să iau cardul. Mama îți este foarte recunoscătoare.

 

Clara a apăsat „transferă” și a închis. Povestea asta se repeta deja de trei luni: transferuri urgente, lipsă de bani, credite neclare ale soacrei. Ceva nu era în regulă, dar încă nu putea înțelege ce anume.

 

— Iarăși griji de familie? — a întrebat cu compasiune Anna Marie, colega Clarei, o femeie bună de vreo cincizeci de ani.

 

— Așa… lucruri obișnuite, — a zâmbit slab Clara.

 

— Ascultă, vino mâine la noi la cină. Nepotul meu s-a întors dintr-o expediție, e geolog. Ne strângem într-un grup mic, stăm de vorbă. Te vei destinde.

 

— Mulțumesc, dar nu sunt sigură că soțul mă va lăsa, — a răspuns Clara încet.

 

— Nici să nu-l întrebi, — a făcut cu ochiul Anna Marie. — Uneori e bine ca o femeie să-și amintească de ea însăși.

 

*

Clara a tăcut câteva secunde. Nu pentru că își căuta cuvintele — ele erau deja acolo. Doar că până acum nu își permisese să le rostească.

 

— Contează, Marco, — a spus ea în cele din urmă. — Contează enorm. Pentru că sunt banii mei. Pentru că în fiecare lună număr zilele până la salariu, iar tu nu. Pentru că m-am săturat să trăiesc în regim de „transfer urgent”.

 

El a pufnit și s-a întors, aruncându-și jacheta pe scaun.

 

— A început. Cine te-a influențat, nu? Anna Marie? Sau acel… geolog?

 

— Nu schimba subiectul, — a răspuns Clara calm. — Întreb concret. Bancă. Sumă. Documente.

 

Marco s-a întors brusc.

 

— Ce, nu ai încredere în mine?

 

— Nu am încredere în tăcere, — a răspuns ea la fel de liniștit. — Și în poveștile ciudate care durează deja de trei luni.

 

A început să se plimbe prin bucătărie, trecându-și nervos mâna prin păr.

 

— Mama a cerut să nu intrăm în detalii. Este temporar.

 

— La voi totul e temporar, — a dat din cap Clara. — Și datoriile, și transferurile mele, și faptul că „voi înțelege”. Doar că, dintr-un motiv sau altul, un lucru nu devine temporar — sentimentul că sunt folosită.

*

Marco a zâmbit strâmb.

 

— Gândești prea mult. Dacă ai fi o soție normală, ai ajuta pur și simplu familia.

 

Clara a tresărit. Nu de la grosolănie — ci de la recunoaștere. Mai auzise asta. Aproape cu aceleași cuvinte. De la Irene. Prin Marco.

 

— Am ajutat, — a spus ea. — Până când ajutorul a devenit obligație. Iar obligația — o prăpastie.

 

S-a dus la dulap și a scos un dosar. Acela în care, aproape mecanic, adunase extrase, chitanțe, notificări bancare.

 

— Uite, — l-a pus pe masă. — Toate transferurile. Toate sumele. Dacă vrei — calculează.

 

Marco nici nu s-a uitat.

 

— Ce vrei să demonstrezi cu asta?

 

— Mie, — a răspuns Clara. — Că nu sunt nebună. Și ție — că asta se termină aici.

 

El a încremenit.

*

— Adică?

 

— Foarte clar. Nu mai transfer bani mamei tale. Nici azi. Nici mâine. Nici „foarte urgent”.

 

— Nu poți face asta, — a ridicat vocea Marco. — Este mama mea!

 

— Iar eu sunt soția ta, — a răspuns Clara pentru prima dată la fel de ferm. — Sau eram doar când îți era convenabil?

 

A privit-o mult timp, ca și cum ar fi încercat să o recunoască. Apoi a zâmbit — deja fără furie, cu un calcul rece.

 

— Bine. Doar să nu te plângi după aceea, când mama nu se va mai purta omenește cu tine.

 

Clara a zâmbit obosită.

 

— Marco… ea nu s-a purtat niciodată așa cu mine.

 

Au dormit în camere diferite. Dimineața, Marco a plecat trântind ușa, fără să-și ia rămas-bun. Clara și-a lăsat intenționat telefonul acasă. Pentru prima dată după mult timp.

*

La arhivă era liniște. Hârtii, date, semnături — totul previzibil și corect. Anna Marie s-a apropiat.

 

— Cum a fost?

 

Clara a expirat.

 

— Am spus „nu”.

 

— Și cum te simți?

 

Clara s-a gândit.

 

— Speriată. Și… ușurată.

 

După două zile, Irene Duval a venit singură. Fără avertisment. Direct de la ușă.

 

— Știam eu că vei face o scenă, — a declarat, scoțându-și haina. — Marco mi-a spus tot. Ai decis să economisești pe seama familiei?

 

— Am decis să nu mai plătesc pentru secretele altora, — a răspuns Clara calm.

 

— Cum îndrăznești! — a izbucnit Irene. — Trăiești în această familie, folosești totul!

*

Clara a privit-o atent. Fără frică.

 

— Trăiesc din salariul meu. În acest apartament, pe care îl plătim pe jumătate. Și folosesc doar ceea ce am câștigat.

 

— Vei distruge căsnicia, — a șuierat Irene.

 

— Nu, — a clătinat din cap Clara. — Doar am încetat să o salvez singură.

 

Irene a plecat trântind ușa — la fel ca Marco înaintea ei.

 

După o săptămână, Marco s-a întors după lucruri. În tăcere. Fără reproșuri. Doar în prag s-a oprit.

 

— Nu credeam că ești așa.

 

Clara a dat din cap.

 

— Nici eu.

*

Când ușa s-a închis, în apartament s-a lăsat o liniște neobișnuită. Nu gol — liniște.

 

Clara și-a turnat ceai, s-a așezat lângă fereastră și, pentru prima dată după mult timp, nu s-a gândit la dobânzi, transferuri sau la „cum trebuie”.

 

Se gândea la faptul că uneori singura modalitate de a te salva este să încetezi la timp să mai plătești.