Ce naiba, fostul meu soț împreună cu mama lui îmi cer apartamentul prin tribunal?! Este o locuință, nu un cămin gratuit!

*

De ce, mai exact, fostul meu soț și mama lui au decis că pot pune mâna pe casa mea?! Nu e un hotel!

 

Maria a pus ceainicul și, fără să-l aștepte pe soț, a scos de pe masă puiul deja rece. Foamea era cumplită — degeaba nu mâncase mai devreme. Crezuse că va fi o cină normală, o discuție serioasă, „bărbătească”. Ca de obicei însă, stătea singură, mesteca absent, iar ceasul arăta aproape zece. Alex încă nu se întorsese de la mama lui.

 

Din fereastra deschisă intra aerul sufocant de iulie al curții — vecinii de la parter beau din nou. „Mari stăpâni ai vieții”, a zâmbit Maria amar, văzând cum unul dintre ei, în pijama și papuci, scoate un taburet afară, de parcă ar fi balconul lui personal. Privirea i-a alunecat spre vechiul bufet moștenit de la bunica ei. De acolo pornise totul.

Din cauza apartamentului, Alex se transformase brusc într-un „diplomat de familie”. În ultima lună părea schimbat: politicos, blând, cu cadouri neașteptate și o atenție exagerată. Aproape soțul ideal. Doar că Maria nu era naivă. Știa foarte bine acel moment în care cineva așteaptă nu ca să îmbrățișeze, ci ca să lovească. Sau, ca Alex, să sugereze cu grijă că ar fi bine ca părinții lui să se înregistreze în apartamentul ei.

 

Cuvântul-cheie — al ei.

 

— Bună, iubito, — a apărut în sfârșit Alex, trântind intenționat ușa. În mâini avea o pungă ieftină de plastic cu inscripția „Totul la 55”.

 

— Ați mai ținut un consiliu? — a întrebat Maria calm, turnându-și ceai.

 

— Da. Maria, trebuie să vorbim serios, — s-a scărpinat în ceafă. Fața îi afișa o liniște forțată, dar vocea era mieros de falsă, ca a unui agent de vânzări ratat.

 

— Spune direct ce anume ți-a cerut.

 

— De ce reacționezi așa? — Alex s-a prefăcut mirat, a pus punga pe podea și s-a așezat. — Mama doar își face griji. Situația lor e grea… locuință comună, vecini, acoperișul curge…

 

— Și de asta trebuie să se mute la mine? — a clarificat Maria, mâncând ultima bucățică de pui. — Să se înregistreze, iar apoi, la nevoie, să deschidă și un proces? Așa, preventiv?

 

— Doamne, Maria, cine îți ia ceva? — a oftat el greu. — De ce vorbești despre împărțirea apartamentului tău?

 

— Și de ce ai început brusc să-ți speli cana și să te speli pe dinți înainte de cină? — a zâmbit ea rece. — Așa vei explica și în instanță? „Sunt soț model, spăl vasele, merit înregistrare”?

 

Alex a ridicat mâinile iritat.

 

— Gata, începi iar. Eu doar propun…

 

— Tu propui să aduci în casa mea o bombă cu ceas. Doar că nu miroase a praf de pușcă, ci a plăcintele mamei tale și a eternului „mămică, pune-ți fularul”.

 

S-a ridicat brusc, a traversat bucătăria și a tras perdeaua — a căzut de pe galerie. A oftat nervos.

*

— Bine. Nu pune presiune. Doar gândește-te. Te rog. Sunt părinții mei.

 

— Iar apartamentul e al meu, — Maria s-a apropiat de el. — Nu are nicio legătură cu căsnicia noastră. Bunica mi l-a lăsat mie. Și tu știai asta înainte de căsătorie. Ai tras de timp pentru că înțelegeai: fără act nu primești nimic. Apoi — ștampila, și brusc ușa devine „comună”, iar mama ta deja își probează papucii mei.

 

Alex și-a ferit privirea, apoi s-a uitat din nou la ea.

 

— Deci așa mă vezi… — a spus rar. — Bine. Atunci am și eu ceva de adăugat. Crezi că ești perfectă?

 

Maria a râs.

 

— Alex, ai fi un excelent antrenor de copii. „Dar tu?” Și ce urmează? Să cedez, să-ți înscriu părinții și să aștept cum elaborați împreună planul „Preluarea”?

 

Încercând să-și păstreze aparența de demnitate, el a luat punga și a ieșit din bucătărie. Din hol s-a auzit vocea lui seacă:

 

— Dorm la mama. Gândește-te. Suntem o familie.

 

— Familie? — a strigat Maria. — Eu credeam că trăiești de mult în alta. Acolo unde mama e juristul-șef, iar fiul executantul.

*

Ușa s-a trântit. Liniștea a atârnat greu, ca după o petardă — totul pare terminat, dar urechile încă țiuită.

 

Noaptea târziu, telefonul a vibrat. Mesaj de la o prietenă:

„Alex pune la cale ceva. L-am văzut azi cu mama lui la notar. Ai grijă.”

 

Inima Mariei a început să bată nebunește. A scos actele: certificatul de proprietate, testamentul bunicii, extrasele. Totul era la locul lui.

 

A privit pe fereastră, unde vecinul dormea pe taburet, și și-a repetat:

„Au început fără mine.”

A doua zi dimineață, Maria a ieșit din casă mai devreme decât de obicei. Nu se grăbea — pur și simplu nu voia să vadă scara impregnată de scandalul de ieri. Aerul era limpede, iar gândurile ei, surprinzător, ordonate.

 

La starea civilă era aproape gol. Tânăra funcționară vorbea calm și indiferent, de parcă Maria nu încheia o căsnicie, ci își schimba adresa. Actele au fost acceptate rapid. Semnătura ei era fermă. Fără ezitare.

 

Telefonul a sunat chiar pe scări. Alex.

 

— Vorbești serios? — a întrebat el brusc. — Chiar ai depus?

 

— Da, — a răspuns Maria. — Asta înseamnă „gândește-te”.

 

— Mama e în isterie, — a spus el nervos. — Nu va lăsa lucrurile așa.

 

— Știu, — a spus Maria. — Dar nu mă mai sperie.

 

După o săptămână a venit citația. Acțiunea era obraznică, dar slabă. Maria a aranjat documentele în dosare, calm, fără furie. Furia epuizează, iar ea avea nevoie de putere.

 

La proces, Alex a venit cu mama lui. Femeia stătea dreaptă, cu o demnitate ofensată, de parcă tocmai ea fusese jefuită. Alex evita să o privească pe Maria.

 

Procesul s-a terminat repede. Actele vorbeau mai tare decât cuvintele.

 

— Cererea se respinge, — a spus judecătorul sec.

 

Pe scări, fosta soacră a ajuns-o din urmă.

 

— Crezi că ai câștigat? Vei rămâne singură.

 

Maria s-a întors.

 

— Deja sunt. Și tocmai de aceea sunt liberă.

Seara, a mutat mobila. Bufetul bunicii a ajuns lângă fereastră. Apartamentul parcă a oftat. Maria și-a făcut ceai și s-a așezat pe pervaz.

 

Era casa ei.

Viața ei.

Și nu mai era prada nimănui.