— Eu nu m-am angajat ca servitoare la dumneavoastră, Jeanne Armanon! Aveți o fiică adultă care locuiește aici — să curețe ea apartamentul! Eu sunt soția fiului dumneavoastră și noi avem casa și familia noastră! Asta e tot!

— Romain, sunt eu. Poți să vii acum? Am nevoie urgentă de borcane.

Vocea Jeannei Armanon nu conținea nicio urmă de întrebare. Nu permitea refuz. Nu accepta opoziție. Era exact tonul mătăsos, dar de oțel, pe care Romain îl ura încă din adolescență. Ochii lui se închiseră, iar degetele îi masau tâmplele. Încerca să păstreze puțină liniște după ziua lungă. Umerii i se încordară din nou.

— Mamă, bună. E târziu, tocmai am venit de la lucru. Ce borcane? Le aducem mâine, — spuse el egal, fără iritare.

Eliza, așezată în fotoliu cu o carte, își coborî privirea. Știa tonul. Însemna că seara lor s-a terminat. Urma manipularea lungă, dureroasă.

— Ce borcane? Cele goale de pe balconul vostru! Acum am nevoie să pun castraveți. Iar Claire nu se simte bine, sărmana. Nu poate ieși din casă, — cântă Jeanne. — Și tu? Ești obosit? N-ai putere să ajuți o mamă bătrână? Nici nu-ți cer să cari saci!

Romain tăcu. Se uita la perete. Sprânceana i s-a adâncit. Era prins. Dacă refuza — urma o lecție despre nerecunoștință. Dacă accepta — trebuia să traverseze orașul pentru un moft.

„Claire nu se simte bine” — arma preferată. Claire, treizeci de ani, sănătoasă tun, „nu se simțea bine” exact când trebuia să ajute.

Eliza văzu cum Romain deschide gura să refuze și știa că e inutil. Mai bine mergea ea.

Lăsă cartea și se ridică.

— Mă duc eu, — spuse calm.

Romain o privi cu recunoștință și vină. Acoperi microfonul:

*

— Eliza, nu trebuie. Merg eu…

— Stai, — tăie ea. — Voi fi mai rapidă.

Lua telefonul și vorbi cu o politețe aproape dulce:

— Doamnă Jeanne Armanon, bună seara. Romain e extenuat, vin eu cu borcanele în jumătate de oră.

Tăcere. Jeanne nu se așteptase. Planul ei nu includea nora.

— A-a, Eliza… Bine, adu-le, — spuse rece.

Pe balcon era o cutie cu borcane prăfuite. Eliza o ridică. Părea un simbol al obligațiilor inutile ale soțului ei.

Apartamentul Jeannei avea miros de mobilă veche și o urmă acră. Lumina slabă făcea pereții și mai triști.

Eliza sună. Pași târșâiți. Ușa se deschise. Jeanne Armanon. Eliza intră și în aceeași secundă înțelese: e o scenă regizată.

Livingul era luminat în albastru de televizorul uriaș. Claire, „sărmană și slăbită”, stătea tolănită în fotoliu, derulând telefonul. Lângă ea — o ceașcă pe jumătate goală și firimituri. Boală? Nici vorbă. Doar plictis și comoditate.

Jeanne privi cutia în mâinile Elizei:

— În sfârșit. Pune-o acolo. Ai grijă să nu zgârii nimic.

Eliza o lăsă jos, gata să plece. Dar Jeanne îi tăie calea.

— Dacă tot ai venit, nu sta ca o statuie. Vezi praful? Claire e bolnavă, mie mă doare spatele. Șterge comoda și spală podeaua din hol — ai murdărit-o cu cutia.

Claire se încruntă satisfăcută. Asta era distracția lor.

Eliza se îndreptă. Privirea îi căzu pe praful gros, apoi pe rânjetul lui Claire, apoi pe ochii reci ai Jeannei. Ceva se rupse în ea.

— Eu nu sunt servitoarea dumneavoastră, Jeanne Armanon! Aveți o fiică adultă — să curețe ea! Eu sunt soția fiului dumneavoastră. Avem casa și familia noastră. Atât.

A căzut liniștea. Claire rămase cu gura deschisă. Jeanne se înroși.

— Tu… Cum îndrăznești?! În casa mea?! Acum îl sun pe Romain! Divorțează imediat de tine! Te aruncă în stradă!

— Așa credeți? — întrebă Eliza calm.

Scoase telefonul. Apăsă „Soț”.

*

— Romain, bună. Mama ta spune că dacă nu spăl podeaua și geamurile la ei, divorțezi de mine. Confirmi?

Pauză lungă. Apoi voce rece:

— Mamă, dă telefonul lui Claire.

Jeanne i-l întinse înghețată.

— Claire, — se auzi vocea lui Romain, — ai treizeci de minute să cureți apartamentul. Dacă vin și văd că stai, iar Eliza muncește — arunc toate lucrurile tale la gunoi. Și de mâine trăiești pe banii tăi.

Tuu-tuu.

Eliza luă telefonul cu un zâmbet politicos.

— Eu plec. Cred că aveți de făcut o curățenie serioasă.

Ușa se închise cu un clic blând — dar în liniștea aceea suna ca un tunet.

Claire și Jeanne rămăseseră înmărmurite. Televizorul albastru le colora fețele schimonosite.

Claire izbucni prima:

— Ești mulțumită? Ți-am spus să nu te legi de ea! Nu e genul care tace!

Jeanne se întoarse spre ea, tremurând de furie:

— Taci, parazito! Tu ești de vină! Dacă ai munci măcar o dată…

*

Amândouă înțeleseră: echilibrul care le ținuse împreună ani întregi se prăbușise. Fără întoarcere.
Kler și Jeanne Armanon stăteau una în fața celeilalte, amândouă înroșite, amândouă încărcate de furie, dar ceva în aer se schimbase. Cuvintele Elizei — liniștite, dar tăioase — spărseseră o parte din puterea care ținuse această casă sub control ani întregi. Acum furia nu se mai revărsa asupra cumnatei, ci se întorcea în interior, ca o oglindă.

Kler a fost prima care a cedat. S-a lăsat înapoi în fotoliu, ca și cum din ea s-ar fi scurs toată energia.

— Uite unde am ajuns… — a șoptit ea cu voce spartă. — Acum chiar o să-mi arunce lucrurile. Nu a vorbit niciodată așa. Niciodată…

Jeanne Armanon a rămas nemișcată. Era obișnuită că amenințările ei nu trebuie luate literal — fiul ei întotdeauna se supunea. Dar acum ceva în siguranța ei se fisurase.

— Nu va face nimic, — mormăi ea. — Se enervează și îi trece. E moale…

— Moale?! — Kler ridică ochii umezi. — I-ai auzit vocea? Era gheață! Mă urăște! Și mă urăște din cauza ta!

— Nu da vina pe mine! — tăie scurt mama. — Tu stai toată ziua și nu faci nimic! Nu ți-e rușine că o femeie străină a venit aici și te-a pus la punct?!

— Pentru că tu nu o lăsai să scoată un cuvânt! — izbucni Kler. — Ai făcut din ea servitoare ca să pari tu puternică! Iar acum? Acum te-a pus la pământ exact cum ai făcut tu cu mine! Ea e singura care ți-a spus adevărul!

Casa a amuțit. Până și televizorul părea mai tăcut.

*

Jeanne ridică mâna, dar nu lovi. Rămase încremenită, realizând că fiica ei nu se mai teme — spune pur și simplu adevărul.

În acel moment, cheia se răsuci în broască.

Kler tresări.

— A venit?! Doamne… mamă, ajută-mă! Te rog! Dacă vede… dacă vede haosul… — începu să adune febril ceștile, telefonul, pătura.

Dar Jeanne nu se mișcă. Pentru prima dată în viață, părea mică, obosită și depășită.

Ușa se deschise. Intra Romain.

Nu era furios — era epuizat. Ca un om care trăise două vieți deodată: una a lui și una impusă.

Privirea lui trecu peste cameră: Kler agitată, mama nemișcată, cutia cu borcane, televizorul urlând despre familie.

— Ei bine, — spuse el calm, — cine voia să discutăm dacă Eliza trebuie să vă spele podelele?

Vocea lui era calmă, dar fermă — o fermitate nouă.

— Romain, eu… — încercă Kler.

— Liniște, — ridică el mâna. — Vorbesc eu.

Casa întreagă se strânse parcă.

— M-am săturat. M-am săturat să vă ascult plângerile în fiecare seară. M-am săturat de bolile voastre miraculoase. Eu am viața mea, casa mea, soția mea. Și nu o să mai vin niciodată aici, chemat ca un câine.

Jeanne se zgudui.

— Eu sunt mama ta…

*

— Exact, — răspunse el liniștit. — Mama. Nu șefa mea. Nu comandantul meu. Și nu persoana care decide unde trebuie să fiu la zece seara.

Se întoarse spre Kler.

— Nu ești bolnavă. Ești leneșă. Și m-am săturat de teatrul tău. Dacă până mâine casa nu e lună — fără amenințări — o să fac exact ce am spus.

Kler începu să plângă în tăcere.

Romain adăugă:

— Și încă ceva: lăsați-o pe Eliza în pace. Nu e slujnica voastră. Aveți nevoie de ceva? Folosiți un curier.

Apoi se întoarse și ieși. Ușa se trânti ușor, dar în tăcerea aceea părea un tunet.

Eliza îl aștepta în mașină. L-a văzut cum închide ușa casei mamei lui, cum inspiră adânc, ca și cum îi cade de pe umeri o povară imensă.

— Îmi pare rău, — spuse el încet. — Din cauza mea…

— Nu din cauza ta, — răspunse ea blând. — Din cauza lor. Tu ai făcut ce trebuia azi.

El o privi obosit, dar parcă eliberat.

— E timpul să pun limite, nu?

— Da, — zâmbi ea. — Altfel le pun ei pentru tine.

*

— Mergem acasă?

— Da.

A doua zi au primit un mesaj:
„Casa este curățată.”

Simplu. Sec.
Pentru prima dată, Eliza simți nu triumf, ci libertate.

Pentru el.
Pentru ea.
Pentru familia lor — în sfârșit doar a lor.