Ceaiul de acasă era întotdeauna suspect de tare. Nu că Luca s-ar fi priceput — el credea că pliculețul trebuie lăsat până devine aproape gudron, apoi fiert „ca să se deschidă aroma”. Eliza de obicei adăuga lămâie ca să neutralizeze „decoctul de cerneală”. Dar în seara aceea lămâia nu ajuta — nu din cauza gustului, ci a discuției.

 

Eliza stătea la chiuvetă, cu spatele la masă, frecând atent o ceașcă.

Apa era rece… exact ca dispoziția mea, gândi ea.

 

În spatele ei se auzea sunetul ritmic al linguriței, deși Luca bea ceaiul fără zahăr. Semn sigur că urma o conversație repetată în mintea lui.

 

— Astăzi ai venit târziu de la serviciu — spuse el cu voce neutră, dar cu un subînțeles care o făcu să se întoarcă.

 

Luca o privea ca un vânzător care evaluează dacă un client chiar va cumpăra sau doar se uită.

 

— Ședința a durat prea mult — răspunse ea. — E ceva urgent?

 

— Urgent? — zâmbi el fals. — Să zicem… demult necesar.

*

Eliza oftă.

 

— Spune direct. Ce e acum?

 

— M-am gândit… suntem împreună de opt ani?

 

— Nouă — îl corectă ea.

 

— Cu atât mai mult. Și totuși trăim prea separat. Financiar vorbind.

 

Eliza puse ceașca la scurgător și își șterse mâinile încet.

 

— Ce vrei să spui?

 

— Că într-o familie nu ar trebui să existe secrete. Avem casă comună, cheltuieli comune, dar conturi separate, economii separate. Știi că nu e normal.

 

— Anormal e când soțul începe să umble în conturile altcuiva — spuse ea, vocea calmă, dar fermă.

 

— Eliza — tonul lui deveni ascuțit. — Suntem o familie. Am dreptul să știu cât avem în total. Nu teoretic, concret.

 

— „Cât avem” sau „cât ai vrea tu să știi cât am eu”? — îl întrebă ea, întorcându-se.

 

— Nu exagera! — făcu el pe ofensatul. — Doar că… tu câștigi mai mult. Trebuie să ne planificăm viitorul. Poate o mașină mai bună, niște mobilă nouă…

 

Eliza zâmbi rece:

 

— Ah, deci planificare înseamnă să-ți dau acces la banii mei ca să-ți cumperi un SUV.

 

— Și ce? Suntem împreună! — în ochii lui strălucea un entuziasm deloc familial.

 

— Da, împreună — repetă ea. — Dar asta nu înseamnă că trebuie să finanțez dorințele tale.

 

— Dorințe?! — aproape sări în picioare. — Asta se numește evoluția familiei! Ai zis că vrei un apartament mai mare!

 

— Da — aprobă ea. — Și economisesc pentru el.

 

— Exact! Economisești! Cât?

 

— Nu te privește — răspunse ea calm, deși pumnii ei se strânseră.

 

— Deci tu crezi că în căsnicie e normal să ascunzi lucruri?!

 

— Cred că într-o căsnicie trebuie respectate limitele personale.

*

— Personale?! Suntem soț și soție! Ce bani „personali”?! Jumătate din ce ai strâns e al meu prin lege!

 

— Iar uman vorbind? — întrebă ea tăios. — Ce e al tău? Încrederea mea? Anii mei? Viața mea? Sau doar banii?

 

El tăcu, dar nu pentru mult timp.

 

— Nu schimba subiectul. Vreau doar transparență.

 

— Luca — spuse ea, privindu-l fix. — Când mi-ai arătat ultima dată extrasul tău de cont? Sau mi-ai spus cât cheltui pe „pescuit” și „ieșiri cu băieții”?

 

El pufni:

 

— Asta e altceva.

 

— Desigur — aprobă ea. — Când tu cheltui — e personal. Când eu cheltui — e familial.

 

Liniștea se lăsă între ei. Ceaiul se răci. Eliza stătea cu mâinile pe marginea chiuvetei, în timp ce Luca se prefăcea că gândește.

 

— Bine — spuse el în cele din urmă. — Nu vreau să ne certăm. Dar știi că secretele duc la divorț.

 

Eliza se întoarse. Privirea ei era limpede și hotărâtă:

 

— Uneori duc la libertate.

 

Telefonul sună. Luca mormăi „continuăm mai târziu” și ieși.

 

Eliza rămase singură. Știa că „mai târziu” nu va fi mai ușor. Discuția nu era despre bani. Era despre control.

 

Și de data asta ea nu avea de gând să renunțe.

Luca se uita la ea ca și cum femeia comodă și previzibilă pe care o știa dispăruse dintr-odată, iar în locul ei stătea cineva complet diferit — cineva pe care nu încercase niciodată să-l vadă cu adevărat.

 

— Nu spune prostii — spuse Eliza obosită. — Știi că apreciez munca ta. Dar hai să fim sinceri: supărarea ta a început exact în clipa în care ai decis că ai dreptul la economiile mele.

 

Luca bătu nervos cu degetele în masă.

 

— Spui asta de parcă aș fi un profitor! Eu doar vreau stabilitate! Să ne dezvoltăm ca familie! Să mă simt bărbat!

 

— Un bărbat nu devine bărbat având acces la banii soției lui — răspunse ea calm. — Ci asumându-și responsabilitatea.

 

El se aplecă brusc înainte:

 

— Deci spui că sunt iresponsabil, nu?!

 

— Nu am spus asta — răspunse Eliza liniștit. — Dar tu vrei control fără să oferi nimic în schimb. Nicio transparență, nicio egalitate. Doar pretenții.

 

El rămase câteva secunde tăcut, privind-o cu ochii măriți de furie. Apoi oftă greu și afișă un zâmbet amar.

 

— Bine. Dacă tu crezi că ascund ceva… atunci facem așa. Îți arăt toate conturile mele. Pe toate. Iar tu mi le arăți pe ale tale.

 

Spuse asta tare, ca să audă și mesele din jur. Câțiva oameni s-au întors. Eliza nu s-a mișcat.

*

— Nu — răspunse ea calm.

 

El rămase cu gura deschisă.

 

— De ce NU?! — izbucni el. — Asta e corect! Asta e echitabil! Asta e…

 

— Asta este șantaj — îl întrerupse ea. — Dacă vrei să arăți, arată. Dar să-mi ceri același lucru — nu e corect. E presiune.

 

El sări în picioare, scaunul scârțâind.

 

— Eliza, te comporți ca o străină! De parcă nici n-am fi familie! Ți-e frică să nu aflu cât ai ascuns de mine!

 

Ea îl privi îndelung, atent.

 

— Nu, Luca. Mi-e frică de altceva.

Pauză.

— Că dacă îți dau acces la banii mei… o să crezi că ai acces și la mine. Ca la o proprietate.

 

El căzu pe scaun, năucit.

 

— Exagerezi…

 

— Poate. Sau poate abia acum văd clar.

 

Tăcerea căzu din nou între ei — grea, rece.

 

Chelnerul aduse mâncarea. Nimic nu părea potrivit pentru o astfel de atmosferă.

 

— Bine — spuse Luca după un timp. — Ori deschidem un cont comun… ori consider că ascunzi ceva. Și tu tragi concluziile.

 

Eliza puse furculița jos și îl privi liniștită.

 

— În regulă — spuse ea.

 

El se lumină la față.

*

— Serios? Deci…

 

— Vom deschide un cont comun — dădu ea din cap.

 

Zâmbetul lui se lărgi.

Dar ea continuă:

 

— Un singur cont.

— Alimentat de amândoi cu aceeași sumă.

Pauză.

— Exact aceeași sumă. În fiecare lună.

 

Zâmbetul i se șterse.

 

— Ce… ce ai spus? — șopti el.

 

— Ai înțeles. Participare egală. Nu ai cerut asta?

 

Se albi la față.

 

— Tu… tu faci asta intenționat! Știi că nu pot pune deoparte cât pui tu!

 

— Și eu am cheltuieli — îi aminti ea blând. — Dar dacă suntem familie, contribuim egal. Nu doar eu.

 

Luca se înroși.

 

— Asta e… absurd!

 

— Asta e corect — replică ea.

 

El sări din nou în picioare.

 

— NU! E o capcană! Eu… eu plec! — își luă sacoul. — Gata!

 

Eliza dădu din cap.

 

— O seară plăcută.

*

El rămase câteva clipe, învins, apoi ieși trântind ușa.

 

Eliza privi scaunul gol și murmură:

 

— Uneori libertatea costă doar o propoziție spusă la momentul potrivit.

 

A mâncat liniștită, a băut apa, a chemat un taxi.

 

Pentru prima dată după ani, în ea nu mai era frică. Doar o ușurare adevărată.