— Fără „mă mut la mama”! Apartamentul ăsta este fortăreața mea și nu plec nicăieri! — am spus eu, văzând valizele soțului meu.

Olivia fusese întotdeauna mândră de apartamentul ei. Un două camere la etajul patru într-un bloc vechi — nu lux, dar era al ei. A strâns bani pentru avans patru ani întregi, lucrând ca manager într-o firmă de comerț, refuzând vacanțe și haine noi. Când în sfârșit a primit cheile, a stat în mijlocul camerei goale și nu putea crede — locul ăsta îi aparține. Numai ei. În acte, numele ei apărea clar, fără condiții și fără adnotări.

La un an după ce a achitat ipoteca, Olivia l-a cunoscut pe Luca la o petrecere organizată de prieteni comuni. Luca lucra ca șef de șantier, dar încă de atunci vorbea despre planurile lui — să deschidă propria firmă, să devină adevărat antreprenor. Olivia îi asculta poveștile despre proiectele pe care visa să le facă și era impresionată de siguranța lui. Părea un om care știe exact ce vrea.

S-au căsătorit destul de repede — la șase luni după ce s-au cunoscut. Olivia și-a continuat munca, gospodăria, economiile. Obiceiul ei de a fi precaută nu a dispărut.

Luca chiar și-a deschis propria firmă de construcții — mică, dar promițătoare. La început luau doar lucrări mici: renovări de scări, finisaje de apartamente, uneori modificări în birouri. Lucrurile mergeau bine. Luca venea acasă mulțumit, povestea despre noi clienți și îi arăta Oliviei devizele proiectelor viitoare. Ea se bucura sincer pentru el, dar ținea bugetul familiei sub control. În fiecare lună punea o sumă fixă deoparte, într-un cont separat — „pentru orice eventualitate”.

*

Într-o seară, Luca a intrat pe ușă cu o bucurie atât de mare pe chip, încât Olivia a înțeles imediat că s-a întâmplat ceva important. Nici nu și-a dat jos pantofii — stătea în hol agitând niște hârtii.

— Livi, îți dai seama?! Ni s-a oferit reconstrucția unei clădiri întregi! — ochii lui Luca străluceau. — E un nivel cu totul diferit! Putem angaja mai mulți oameni, putem cumpăra echipamente serioase!

Olivia a luat foile — o ofertă comercială de la o companie de investiții. Cifrele erau într-adevăr impresionante. Dar și avansul necesar era uriaș.

— Luca, de unde luăm noi bani pentru materiale și utilaje? — l-a întrebat ea, așezându-se pe canapea și continuând să studieze documentele. — Aici trebuie investiți cel puțin un milion și jumătate de la început.
Olivia răsfoia în tăcere documentele, privind rândurile ca și cum ar fi căutat un miracol printre cifre. Dar nu era niciun miracol — doar aritmetică dură.

Luca se plimba deja prin sufragerie, neliniștit, ca un om prins în propriile gânduri.

— Livi, — se opri el, — dacă investim acum, firma poate urca la alt nivel. Nu o să mai fim doar un mic echipaj de renovări — vom lucra la proiecte mari. E o șansă care apare o singură dată.

— Dar riscul e uriaș, — spuse Olivia calm. — Știi bine asta. Dacă ceva merge prost…

— Nu o să meargă prost! — o întrerupse Luca. — Am calculat totul. Compania de investiții e serioasă. Iar tu… tu pur și simplu nu vrei să crezi.

Olivia strânse hârtiile.

*

— Vreau să cred. Chiar vreau. Dar un milion și jumătate sunt toate economiile noastre. Le-am strâns trei ani. Pentru viitor… pentru liniște.

Luca se lăsă pe canapea, cu capul plecat.

— Livi… te rog, ai încredere. Nu doar în mine — în voi doi. Tu ești puternică, hotărâtă. Ai spus de atâtea ori că viața se schimbă doar dacă riști.

Ea tăcu. Da, spusese asta. Dar realitatea costa mai mult decât cuvintele.

La final, Olivia își ridică privirea:

— Bine. Investim un milion. Doar atât. Restul îl vom găsi pe parcurs. Dacă proiectul e chiar atât de bun, se va întoarce.

Ochii lui Luca sclipiră.

— Un milion… Da! Livi, mulțumesc! Nu vei regreta.

El o sărută, apoi dispăru cu telefonul în mână. Olivia îl urmărea — și simți pentru prima dată o umbră sub piele. Încă nu teamă… dar nici pace.

Primele luni totul a mers perfect. Angajați noi, furnizori, planuri, contracte. Luca lucra până târziu, obosit, dar fericit. Olivia îl asculta, îi aducea ceai, îl ajuta cu actele.

Apoi, într-o seară, totul s-a schimbat.

El intră în casă cu ochii goi, ca și cum ceva din el se prăbușise.

Se așeză la masă fără să aprindă lumina.

*

— Livi…

Inima ei se strânse.

— Spune-mi.

Luca își acoperi fața.

— Compania de investiții… a înghețat finanțarea. Audit, controale, nu știu exact. Dar plățile s-au oprit.

— Pentru cât timp?

— Nu știu. O săptămână? O lună? Mai mult?
Și noi trebuie să plătim materiale, furnizori, muncitori. O parte din marfă e pe datorie.

— De cât ai nevoie? — întrebă Olivia.

Privirea lui a spus tot.

— Încă un milion.

Ea simți cum o taie aerul.

— Luca… noi nu…

El sări în picioare, agitat.

— Știu! Dar dacă ne oprim acum — pierdem tot! Firma cade. Numele meu cade. Toți anii ăștia… degeaba! Proiectul ăsta e șansa mea. Ultima.

Se opri chiar în fața ei.

— Olivia… te rog. Dă-mi acel milion.

*

Ea îl privi mult timp. Apoi se ridică.

— Luca… te iubesc. Te-am susținut mereu. Primul milion a fost greu, dar l-am dat împreună.
Dar al doilea… — scutură capul. — Asta nu mai e investiție. E înec. Ne tragi pe amândoi la fund.

Fața lui se albă.

— Deci… nu ai încredere în mine.

— Am încredere. Dar văd realitatea.

— Așa că… refuzi? — întrebă el, tăios.

— Da. Refuz.

Luca smulse un geamantan din dulap și începu să arunce haine în el. Mișcările lui erau disperate, frenetice.

— Nici vorbă să mă duc la mama! — strigă Olivia. — Apartamentul ăsta e fortăreața mea! Eu nu plec nicăieri!

El nu se întoarse.

— Atunci plec eu.

A plecat în toiul nopții. Ușa a făcut un mic clic — și totul s-a încheiat.

Olivia rămase mult în hol. Apoi încuiă, intră în sufragerie și se așeză pe canapea.

Nu a plâns.

*

Doar asculta liniștea casei.

Pe masă erau documentele proiectului. Ea a luat primul și l-a rupt.

Apoi încă unul.

Și încă unul.

Până când rămase doar liniște.

La șase luni după aceea, Olivia a aflat că firma lui Luca s-a închis. Că plata nu s-a reluat niciodată. Că furnizorii l-au dat în judecată.

Nu a simțit nici bucurie, nici răzbunare.

*

Doar ușurare. Clară. Calmă.

Acum, când se întorcea acasă, simțea mereu același lucru: recunoștință.
Pentru ea însăși.
Pentru prudența ei.
Pentru că a avut curaj să spună „nu”.

Apartamentul era din nou fortăreața ei.
Dar de data asta — pentru ea însăși.