– Banii mei NU sunt hrănitoarea voastră! – am izbucnit, când soacra a cerut să vând apartamentul meu ca să-și acopere datoriile.

– Și ce vrei să-mi spui cu asta? Că ar trebui să renunț la apartamentul meu ca să continuați tu și mămica ta cu combinațiile voastre?

– Nu te aprinde, Claire, e totuși MAMA… Nu a făcut-o din răutate…

– Și eu cine sunt, după tine, Markus?! O trecătoare oarecare?!

 

Claire a năvălit în apartament ca un uragan. Cheile zornăiau în geantă, telefonul vibra enervant, iar pe toc era lipit un rest de gumă de mestecat – totul ca de obicei. Doar că în aer plutea deja ceva neliniștitor.

 

În bucătărie, ca întotdeauna, „gospodărea” soacra, Elisabeth. Mereu în haine de casă, mereu cu o expresie mustrătoare.

Se întoarse, ștergându-și mâinile de un prosop în carouri:

– De ce așa târziu? Puteai să vii mai devreme, cina s-a răcit.

– Ce sunt, elevă de liceu? Trebuie să trăiesc după orar? – mormăi Claire, aruncând geanta pe scaun.

 

Markus stătea la masă și înțepa cu furculița hrișca din farfurie de parcă era radioactivă. Arăta ca cineva care știe că urmează o discuție foarte neplăcută.

– Claire… – începu el, evitând privirea ei, – e o chestiune…

– Markus, iar nu ai de lucru? Sau ai uitat din nou să plătești internetul? Ce-ai făcut de data asta?

– Nu, nu… Doar… apartamentul mamei… – Markus își trase umerii, ca și cum ar fi vrut să se ascundă în ei.

*

Elisabeth sări imediat:

– Cum „apartamentul mamei”? Nu e al „mamei”, e al MEU! Și sunt adultă, decid singură unde investesc!

 

Claire se întoarse brusc spre ea:

– Stai așa. Ce ați făcut, mai exact?

– Era un seminar online… oameni foarte serioși… Arătau grafice, vorbeau despre „indice de rentabilitate” și „creșteri multiple”…

– Și dumneavoastră, ca „adult responsabil”, ați pus apartamentul gaj pentru niște grafice?! – vocea lui Claire devenise aproape un strigăt. – Elisabeth, aveți mintea întreagă?

– Era venit garantat! Zece la sută pe lună!

– Ce e asta, magie? Bani din aer? – Claire izbucni într-un râs nervos, ca cineva căruia tocmai i s-a prescris oficial un tic nervos permanent. – Realizați măcar că sunt escroci?

 

Markus interveni încruntat:

– Totul era „pe acte”. Doar că acum cică au „probleme tehnice”. Și le-au blocat conturile…

 

Claire împinse scaunul cu un zgomot scurt:

– Bun. Vreau să știu tot. Cap-coadă. Fără „eh, a fost ceva”. Repede.

 

Elisabeth se îndreptă, cu aerul cuiva care dă declarații, nu explicații:

– Am luat un credit cu apartamentul pus gaj. Cinci milioane.

– CINCI?! – Claire își duse mâinile la cap. – Sunteți complet inconștientă?

– Nu țipa la mine! Am vrut să fie mai bine pentru toți! Puteam să ne luăm mașini noi! Markus și-ar fi deschis propria afacere!

– Markus nu e în stare să-și împerecheze șosetele, iar dumneavoastră deja îl vedeați om de afaceri! – Claire se întoarse spre soțul ei. – Tu știai?

– Ei… da. Dar am crezut că suma nu e chiar atât de mare…

– Nu e mare?! Vorbim de locuința voastră! Unde credeți că o să stați dacă banca vă ia apartamentul?

 

Atunci a venit „propunerea” serii, cea mai grețoasă.

– Ne-am gândit… poate vinzi apartamentul tău. Oricum stă gol. Am acoperi creditul. Apoi am câștiga bani. Ți-am da totul înapoi!

*

– Așa… – Claire se așeză mai drept. – Deci vreți să VÂND apartamentul MEU, cumpărat DIN BANII MEI, ca să acopăr aventura voastră genială?

– Dar e pentru familie, Claire – se băgă Markus în vorbă, ștergându-și transpirația de pe frunte. – Știi și tu… suntem o familie…

 

– Și tu când ai făcut ultima oară ceva pentru „familia asta”, Markus? Nu scoți gunoiul decât dacă te ameninț cu tigaia! – vocea ei tremura de furie.

 

Elisabeth o privi de sus, rece:

– Nu mai face crize. Nu te-am plăcut din prima zi. La tine e numai „al meu”, „nu dau”, „eu am câștigat”. Ești zgârcită, Claire. Nu e deloc feminin.

– Feminine sunt, în schimb, creditele nebune și rolul de „victimă” după? – Claire sări în picioare. – Stați în casa mea, mâncați de pe banii mei, consumați curentul meu, vă spălați rufele în mașina mea… și tot eu sunt problema?

 

– Apartamentul tău e noroc, nu merit – scuipă soacra cu o franchețe otrăvită. – Cine te-a luat de nevastă cu caracterul ăsta, nu știu.

 

Claire încremeni.

Gata. Fața reală. Fără masca de „mamă bună a lui Markus”.

 

– Eu plec – spuse ea încet. – Mâine vă mutați.

– Ce înseamnă „vă mutați”?! – țipă Elisabeth. – Peste o lună am proces, mă evacuează!

– Nu e problema mea. Ați avut o șansă. Ați pierdut-o. Acum e gata.

 

Markus sări în picioare:

– Stai! Claire, nu poți face asta! E mama mea! Va ajunge în stradă! Nu ești monstru!

– Iar tu nu ești copil, Markus. Crește odată.

 

– Vrei să aleg între voi două?

– Vreau să înțelegi, în sfârșit, că în viață există consecințe. Mult succes ție și mamei tale.

 

Claire își luă geanta și se îndreptă spre ușă ca și cum o urmărea un batalion de recuperatori.

*

În spatele ei se auzi un țipăt:

– Așa deci?! O femeie străină e mai importantă decât propria familie?!

 

Claire se opri pe prag și se întoarse:

– Eu nu sunt „străină”. Sunt singurul om din familia asta care a făcut ceva cu mâinile lui. Dar acum… da, ai dreptate. Sunt străină. Datorită vouă.

 

Ușa trântită lăsă în urmă doar tăcerea și mirosul de cină răcită.

 

Au trecut patru zile.

Patru zile de liniște densă, ca înaintea unei furtuni. Niciun apel, niciun mesaj, nicio bătaie în ușă – de parcă „mica lor familie” dispăruse din lume. Claire știa însă foarte bine: liniștea asta e falsă. Înainte de furtună e mereu prea liniște. Apoi totul se duce de râpă.

 

În a cincea zi, Markus a apărut.

Fără să anunțe, fără să sune. Pur și simplu stătea în fața ușii cu două pungi de supermarket, ca un om care s-a întâlnit „din întâmplare” cu o cunoștință la ghena de gunoi și a hotărât să bea un ceai.

 

– Deschide – spuse el, bătând cu palma în ușă. – Nu te teme, vin în pace.

 

Claire a deschis. În pijama, cu mască pe față, în papuci de casă cu urechi de iepure. Arăta groaznic și furioasă – imaginea perfectă a unei furii divorțate.

 

– Ce vrei? – întrebă ea cu o voce de gheață.

– Mi-a fost dor de tine… – Markus tuși și adăugă repede: – Și, în general, trebuie să discutăm. Ca niște oameni mari.

– Serios? Dintr-odată ai devenit adult?…

 

*

– Serios? Ai devenit adult dintr-odată? – Claire s-a sprijinit de tocul ușii, fără intenția de a-l invita înăuntru, nici moral, nici fizic.

 

Markus s-a foit, privind rușinat către papucii ei cu urechiușe, către masca de pe față, încercând o zâmbet timid.

 

– Măcar ascultă-mă… Nu sunt dușmanul tău.

 

– Deocamdată. – Claire a deschis ușa puțin mai larg. – Intră. Dar dacă începi cu „familia”, „mama” sau „trebuie să faci”, ieși pe aceeași ușă. Cu tot cu pungi.

 

El a intrat, a lăsat pungile pe masă ca pe un armistițiu în pungi de plastic. Din ele ieșeau prăjituri, chipsuri, un tort ieftin și o sticlă de suc.

 

– Încerci să cumperi pacea sau diabetul? – întrebă Claire obosită.

 

– Am vrut… să începem normal. Omenește.

 

– Normal era să nu amanetați apartamente fără să spuneți nimic – replică ea. – Stai. Vorbește. Fără sirop.

 

S-au așezat unul în fața celuilalt, masa dintre ei fiind o linie de front.

 

Markus răsucea o cană goală, de parcă acolo ar fi fost viitorul.

 

– Mamei… îi e rău – începu el. – A primit o scrisoare de la bancă. Dacă în două săptămâni nu plătim…

 

– Știu – dădu din cap Claire. – Executări, procese, telefoane. Normal. Și?

 

– Ea… – înghiți în sec. – Speră că te răzgândești. Și eu…

 

– Așa că ai venit cu tort și regrete? – întrebă Claire.

 

– Am venit să vorbim – în vocea lui era doar oboseală. – Mereu… m-ai scos din probleme. Din datoriile mele, din greșelile mele. M-am gândit…

 

– Exact asta e tragedia ta, Markus – îl întrerupse ea. – Tu doar te gândeai. Eu duceam totul.

 

El tăcu.

*

– Claire – reluă el – dacă nu vindem apartamentul tău… poate un credit? O restructurare? Tu… te pricepi.

 

Ea îl privi atent.

 

– Pentru prima dată nu ai spus „trebuie”. E progres.

 

– Deci… ne ajuți? – în vocea lui licărise speranță. – Nu să plătești, doar… să ne îndrumi.

 

– Să ajut – da. Să plătesc pentru voi – nu.

 

El încuviință încet.

 

– Mama… te urăște.

 

– Dreptul ei. Eu nu o ador. Dar nu sunt obligată să finanțez iluzii cu „zece la sută pe lună”.

 

Markus își trecu mâna peste față.

 

– Zice că ai distrus familia.

 

– Nu. Lăcomia ei și imaturitatea ta au distrus-o. Eu doar am refuzat să mai fiu fundația.

 

– Claire… apartamentul se poate salva?

 

– Nu.

 

– Cum adică „nu”?

 

– Exact. Cu actele pe care le-a semnat, nu se poate acoperi. Fără venituri, fără stabilitate, fără economii… Dacă bag eu bani, doar prelungim agonia. Apoi tot bancă, tot executare. Și rămân fără economiile mele. Grozav, nu?

 

Markus s-a albit.

 

– Și… ce facem?

*

– Prima întrebare bună pe care o pui în ani. – Claire își ridică bărbia. – Jurist. Calcul. Cereri. Negocieri. Eventual insolvență. Viață nouă. Chirie mai mică. Muncă. Multă.

 

– E… greu.

 

– Să fii adult e greu.

 

El ridică ochii.

 

– Dar noi? Mai suntem „noi”?

 

Claire inspiră adânc.

 

– Am depus cererea de divorț acum trei zile.

 

Privirea lui s-a frânt.

 

– De ce… nu mi-ai spus?

 

– De ce să spun? Tu alergai între mamă și bancă. Eu… m-am săturat.

 

O liniște lungă.

 

– Pot… să repar ceva? – vocea lui era sfâșiată. – Mă mut singur. Mă angajez serios. Încerc.

 

Ea îl privi cu tristețe blândă.

 

– Trebuia să faci asta demult. Nu pentru mine – pentru tine. Pentru noi… e târziu.

 

– Deci… nu există șansă?

 

– Nu pentru „noi”. Pentru tine – da. Dacă faci ceva în sfârșit pentru tine, nu pentru mama.

 

El a coborât privirea.

 

– Mulțumesc… că totuși ne ajuți.

 

– Vă dau direcție. Nu bani. Asta e limita.

*

El s-a ridicat, a mers spre ușă.

 

– Claire… dacă povestea cu apartamentul nu se întâmpla… eram bine?

 

Ea zâmbi amar.

 

– Doar se amâna. Problemele existau. Le-am tot ignorat. Atât.

 

El a plecat. Ușa s-a închis liniștit.

 

O lună mai târziu, Claire stătea în holul tribunalului. În cealaltă parte – Elisabeth și Markus, discutând aprins.

 

Judecătoarea a chemat-o. Divorțul a fost scurt, ordonat, fără certuri.

 

La ieșire, Markus a întrebat:

 

– S-a terminat?

 

– Da. De mult.

 

– M-am angajat – spuse el. – Serios. Juristul a zis că… dacă respectăm planul, banca îi lasă timp mamei. Nu știu dacă reușim, dar… încerc.

 

– Bine. E timpul.

 

El inspiră adânc.

 

– Straniu… voiam să spun că fac totul pentru tine. Dar acum… nu. Pentru mine o fac.

 

Claire zâmbi ușor.

 

– În sfârșit.

 

A plecat. Afară bătea vântul rece. Dar în ea era liniște – adevărată.

*

Telefonul vibra:

 

„Deseară lansăm noul proiect. Vi? Fără tine parcă nu are farmec.”

 

Claire a tastat:

 

„Vin. Pentru mine.”

 

Și a mers înainte.