Mașa răsucea nervos inelul de pe deget, privind notificarea din aplicația bancară. Din nou minus. Din nou trebuia să aleagă între cumpărăturile pentru o săptămână și pantofi noi pentru Alisa. Fata creștea repede, iar încălțămintea pentru copii costa cât un bilet de avion.

 

— Mamă, când mergem la bunica la casă? — întrebă Alisa, ridicând privirea din tabletă.

— Nu știu, iubita mea. Poate în weekend.

— Dar la mare mergem? Vera zice că bunica a promis să ne ducă la Marea Neagră vara asta. Oamenii mari își țin promisiunile, nu?

 

Inima Mașei se strânse.

 

Vera era fiica fratelui ei mai mic, Dima, care lucra în IT, câștiga bine și posta constant fotografii de pe vacanțe scumpe.

 

— Vom vedea — răspunse ea vag.

 

Dar adevărul era clar: nu avea bani de mare. După divorț, pensia alimentară venea neregulat, iar salariul ei modest abia ajungea.

 

Telefonul sună.

*

— Mașenka, dragă, cum sunteți? Sper bine, că la noi… nu prea! — spuse vocea vinovată a Galinei Petrovna. — Voiam să-ți spun… Am decis să anulăm excursia la mare cu copiii.

 

Mașa rămase uimită.

 

Acum o lună, părinții planificau plini de entuziasm vacanța cu toți nepoții — Alisa, Vera și micul Egor. Copiii deja cumpăraseră colaci și povesteau ce scoici vor aduna.

 

— De ce?

— Începem renovarea băii. Plăcile cad, nu mai putem aștepta. Și bani… nu avem.

 

Ea înțelegea. Părinții trăiau doar din pensii.

 

— Bine, mamă, lasă. Copiii vor înțelege.

— Și te rog… nu-i spune încă Alisei. O să-i explic eu în weekend.

 

La sfârșit de săptămână au mers la părinți. În grădina veche, liniștea era vindecătoare.

 

Bunica își adună curajul:

 

— Alisa, iubita mea… trebuie să anulăm mersul la mare.

 

Fața copilei se întristă.

 

— De tot?

— De tot.

 

Alisa dădu din cap, matură înainte de vreme.

 

Mașa văzu lacrimi în ochii fetei.

 

Două săptămâni mai târziu, în birou, Mașa verifica feedul din VK.

Și încremeni.

*

O poză cu Vera la mare.

Zâmbitoare.

Cu o scoică în mână.

 

„Anapa! Vera e încântată!”

 

Postată de cumnata ei, Iulia.

 

Mașa simți cum sângele îi părăsește fața. Urmau alte poze — bunicul o învață pe Vera să înoate, bunica cumpără înghețată, copiii construiesc un castel de nisip.

 

Deci… au mers.

Toți.

 

Fără Alisa.

 

Restul zilei a trecut în ceață.

 

Seara, Mașa și-a sunat mama.

 

— Mamă… dacă tot ai decis să taci, măcar răspunde-mi acum: i-ați dus pe toți nepoții la mare, cu excepția fiicei mele?! Asta ți se pare corect?

 

Mama oftează.

 

— Mașa… pot explica…

 

Și a explicat.

 

Dima a plătit pentru copiii lui. Aveau biletele gata. Iar pe Mașa n-au vrut „s-o pună în dificultate”.

 

— Mamă, dar dacă găseam bani?

— Te rog… nu te supăra… Așa s-a nimerit…

 

În acea noapte, Mașa nu a dormit.

 

Și privind în tavan, a înțeles ceva:

*

Nu era doar rănită.

Nu era doar umilită.

 

Era pregătită să schimbe totul.

 

Gândul acesta o umplea de o forță nouă.

 

Masha simțea cum în ea se ridică o tărie veche — aceea care apare la omul lăsat prea mult timp într-un colț, până în ziua în care înțelege că trebuie să iasă la lumină și să-și ia locul meritat.

 

Lucra seara, noaptea, dimineața înainte de a pleca la birou. Casa devenise un câmp de luptă între oboseală și hotărâre, dar de fiecare dată când degetele ei refuzau să mai tasteze, își imagina cum Alisa stă pe țărm, respiră aerul sărat și vede pentru prima dată orizontul — cel adevărat, nu cel din manuale. Asta era suficient ca să continue.

 

După două săptămâni interminabile, contul ei avea destui bani pentru o călătorie la mare. Poate nu una luxoasă, poate nu în Soci, cum îi spusese mamei… dar marea este mare.

*

Masha a cumpărat biletele în ascuns, cât timp Alisa era la școală. A ales o pensiune mică și liniștită, simplă, dar la cinci minute de plajă. A rezervat camera. A cumpărat un costum de baie nou pentru fiica ei — albastru deschis, ca cerul de vară. S-a uitat la el și a început să plângă în tăcere.

Nu de supărare — aceea arsese demult.

Ci pentru că reușise. Singură.

 

Sâmbătă dimineață, Masha a trezit-o pe Alisa mai devreme decât de obicei.

 

— Iubita mea, pregătește-ți rucsacul. Plecăm.

— Unde? — ochii fetei s-au mărit.

— La mare.

 

Alisa a încremenit, neîncrezătoare.

 

— Serios?

— Da — a zâmbit Masha. — Doar noi două. Călătoria noastră.

 

Alisa a sărit în brațele ei și a strâns-o puternic. Merita toate nopțile nedormite.

 

Călătoria a fost ușoară. Masha nu-și amintea când se simțise ultima dată atât de vie. Alisa râdea, alerga prin nisip, aduna scoici. Era fericirea copilăriei în forma ei cea mai curată.

 

Într-o seară, stând pe plajă și urmărind soarele cum atinge apa, fata a spus încet:

 

— Mamă, mulțumesc că nu m-ai uitat.

 

Cuvintele au înțepat-o — prea precis au atins o rană veche. Dar Masha nu a arătat asta. A îmbrățișat-o.

 

— N-am să te uit niciodată. Tu ești familia mea.

*

Părinții ei s-au întors din Anapa a doua zi după ce Masha și Alisa plecaseră la mare. Au aflat de călătorie abia după câteva zile — Masha își închisese telefonul, permițându-și pentru prima dată după mulți ani să nu mai trăiască după așteptările nimănui.

 

Când l-a deschis, au venit mesaje unul după altul — de la mama, tatăl ei, fratele ei, chiar și de la cumnată. Dar Masha le citea cu o liniște ciudată în suflet.

 

„Trebuia să ne spui!”

„Ne-am îngrijorat!”

„De ce ai ascuns că pleci?”

 

S-a uitat mult la ecran. Nu mai avea nevoie de aprobarea nimănui.

 

A răspuns scurt:

*

„Am făcut pentru fiica mea ceea ce trebuia. Merita vacanța asta. Și eu la fel.”

 

La întoarcerea acasă, locuința încă mirosea a mare. Alisa punea scoicile pe masă, dând fiecăreia un nume.

 

— Mamă — a spus ea — putem călători în fiecare vară doar noi două?

 

Masha a privit spre fereastră, către lumina blândă a serii, și a înțeles că pentru prima dată după mult timp nu se teme de viitor.

 

— Da — a spus ea. — Îți promit.

 

Și nu era doar o promisiune. Era noua lor viață — acolo unde nimeni nu mai împarte nepoții în „primii” și „ceilalți”.

Acolo unde două universuri puternice — o mamă și o fiică — încep în sfârșit să se rotească în jurul propriilor vise.