— Mamă, sună la poliție. — spuse Lucas, arătând spre telefon.
Nu se așteptase deloc la această întâlnire: fața i s-a întins de uimire, ochii i s-au mărit. Femeia privea vizitatorul complet nedumerită — ce căuta aici?

Petrecerea era în plină desfășurare. Oaspeții discutau cu entuziasm, ridicând din când în când paharele pentru sănătatea sărbătoritei. Gabriela Anzhelik, ușor roșind la cuvintele calde, zâmbea modest și mulțumea pentru fiecare urare. Când fiul ei cel mare, Lucas, a început discursul, ea își ștergea deja lacrimile de emoție.

— Mamă dragă, eu și Clara vrem să te felicităm și să-ți dorim multe momente frumoase, — iar la ultimele cuvinte Clara, sora lui mai mică, s-a alăturat.
— Și ca să fii sigură că le vei avea, îți oferim o vacanță în Turcia — odihnește-te, prinde putere și întoarce-te la noi fericită și plină de energie.

Oaspeții au aplaudat, iar lacrimile de bucurie curgeau liber pe obrajii Gabrielei. După câteva săptămâni, s-a urcat în avion, plecând pentru prima dată în străinătate. Hotărâtă să profite la maximum, ca să nu-și dezamăgească copiii.

*

În prima seară, la cină, lângă piscină, s-a așezat lângă ea o femeie cu chip deschis și zâmbet larg.
— Bună, sunt vecina ta de cameră, — spuse ea, arătând spre clădire. — Ce loc frumos, nu-i așa?
— Da, minunat, — a fost de acord Gabriela, puțin surprinsă de insistența necunoscutei.
— Eu sunt Paula. Vin des aici. Tu?
— Gabi. Prima dată în afara țării, copiii mi-au dăruit excursia.
— Ești norocoasă cu copiii tăi, — răspunse Paula cu o undă de invidie.

Seara a trecut într-o discuție caldă, iar ele s-au despărțit aproape ca niște prietene. Paula era energică, plină de viață, mereu în mișcare.

— Poate îți găsești o aventură de vacanță? — propuse ea într-o seară, plimbându-se cu Gabi pe faleză. — Uite câți bărbați arătoși sunt aici.
— Oh, nu, noi nu mai suntem pentru așa ceva, — se rușină Gabriela.
— Nu spune prostii, suntem încă în putere! — aproape că s-a supărat Paula.

Și revenea des la subiect. Gabi se simțea stingherită chiar și la idee, nu așa fusese crescută. Dar prima săptămână a trecut, iar într-o seară, savurând un cocktail la bar, a auzit o voce:
— Bună seara, pot să mă așez?
— Desigur, — răspunse ea tresărind ușor.
— O femeie atât de frumoasă și totuși singură… nu puteam trece pe lângă tine, — spuse bărbatul cu un zâmbet fermecător.

— Mulțumesc… — Gabi a coborât privirea, jenată. Nimeni nu o mai numise așa de mult timp, mai ales un bărbat tânăr.

El s-a prezentat drept André. Patruzeci de ani, venit singur — „să se odihnească după un proiect mare”, realizat de firma sa juridică.
— Ai propria firmă?! — se miră Gabriela.
— Da, m-am săturat să lucrez pentru altcineva, am decis să construiesc totul pe cont propriu, — răspunse el degajat.

Gabi privi discret ceasul lui scump. Așa a început neașteptatul ei roman de vacanță. Apoi au descoperit că locuiesc în același oraș și au același zbor spre casă. S-au întors împreună.

De atunci viața Gabrielei s-a schimbat. După despărțirea de tatăl lui Lucas și al Clarei, nu mai spera să iubească din nou. Dar André apăruse — atent, generos, îndrăgostit.

*

— Mamă, vrei să ne spui ceva? — întrebă Clara.
— Am pe cineva… — recunoscu jenată Gabi.
— Ne-am cam prins noi. Ne spui mai multe? — o încurajă Lucas.
— Doar un om bun, — evită ea detaliile.
— Mamă, dacă tu ești fericită, asta contează, — spuse Lucas.

Timpul trecea. Gabriela se schimbase — sport, înot, îngrijire personală. André continua să o curteze și vorbea despre planuri.

— Vreau să extind afacerea, clienții cresc, dar nu mai am resurse. Numai că… acum îmi lipsesc banii, — i-a spus el cândva la cină.
— Poți împrumuta de la cineva? — propuse Gabi.
— Doar de la tine pot cere. Poate ai putea să pui bijuteriile în gaj? Ți le returnez în curând, — sugeră André.
— Bine, dacă e nevoie, te ajut, — acceptă ea.

Câteva zile mai târziu, acasă, l-a văzut pe Lucas tulburat.
— Totul e în regulă? — întrebă ea.
— Vin restructurări. Mi-e teamă că o să fiu și eu afectat.

Telefonul a sunat.
— Alo? E de la muncă? — întrebă Lucas.
— Am o ofertă… sper să nu refuzi… — a spus vocea agitată a colegului.

*

Lucas a încremenit cu telefonul la ureche, iar Gabi a simțit cum aerul din cameră devenise dens, întins ca o coardă. Vocea colegului era tensionată, grăbită.

— Ascultă… nu pot vorbi mult, — spuse el. — Nu e încă oficial, dar… se deschide un post. În departamentul vecin. E greu, dar e șansa ta. Dacă vrei, te recomand.

Lucas a expirat adânc, ca și cum până atunci nici nu respirase.
— Sigur că vreau. Mulțumesc… mulțumesc mult.

A închis telefonul, și-a trecut mâna peste față și a zâmbit slab pentru prima dată în acea seară. Dar zâmbetul era forțat, iar Gabi a văzut îngrijorare în ochii lui.

— Mamă… — începu el, dar nu a continuat.
— Ce este? — întrebă ea încet.
— Eu… am nevoie de bani. Dacă nu trec interviul, dacă mă concediază… — a coborât privirea. — Nu vreau datorii. Nu vreau să-ți cer ție. Dar… mi-e frică.

Cuvintele acestea au durut mai mult decât orice reproș. Gabi l-a îmbrățișat și i-a mângâiat părul — un gest care îl făcea să redevină copil pentru o secundă.
— Vom găsi o soluție. Tu poți. Eu sunt aici, — i-a spus ea simplu.

Dar în ea totul se răsturnase. Se gândea la un singur lucru: dacă dă banii lui André — ce va rămâne pentru copii?

Seara, André a sunat. Vocea lui caldă, obișnuit sigură.
— Iubito, ai pregătit totul? — a întrebat el.
— Pentru ce? — spuse Gabi, deși știa.
— Pentru gaj, desigur. Am găsit pe cineva care rezolvă rapid. Mă ajuți — și noi doi… — a făcut o pauză, — vom putea totul.

*

Pauza ei a fost mult mai lungă.
— André… fiul meu ar putea să-și piardă locul de muncă. Are nevoie de bani. El — primul.

Of, dar iritat.
— Iar copiii. Mereu copiii.
— Viitorul nostru? — repetă Gabi, fără ezitare în voce.

Tăcere. Apoi tonul lui s-a schimbat — aspru, rece.
— Foarte bine. Fă cum vrei. Dar un al doilea șansă poate să nu mai existe.
— Dacă șansa depinde de bijuteriile mamei mele și de economiile mele… atunci nu e șansă. Și nu e „noi”.

El a vrut să mai spună ceva, dar Gabi deja închisese apelul.

A doua zi, Lucas a mers la interviu. Tremura, își frământa documentele, dar privind-o pe mama sa, și-a îndreptat umerii.
— Totul va fi bine, puiule, — i-a spus ea, exact ca în prima lui zi de școală.

El a zâmbit sincer și a ieșit.

Gabi a rămas să aștepte. Cele treizeci de minute au părut o eternitate.

Când ușa s-a deschis, Lucas stătea în prag — obosit, dar strălucind.
— Mamă… — a șoptit el. — Am reușit. Mi-au oferit postul.

Căldura i-a umplut inima.
— Știam că vei putea, — i-a spus ea și l-a îmbrățișat strâns.

Seara, Gabi a luat cutia cu bijuterii de pe raft. Le-a răscolit — cercei, inele, broșe, cadouri de la oamenii dragi. Și pentru prima dată a înțeles: nimic material nu valorează cât liniștea copiilor ei și propria demnitate.

A închis cutia — ca o ultimă propoziție.

Telefonul a sunat iar. André.
Gabi s-a uitat la ecran, a simțit o umbră de regret… dar doar o secundă.
A apăsat hotărât „respinge”.

Apoi a pus telefonul pe silențios.
Apoi l-a închis complet.

*

A ieșit pe balcon, a inspirat aerul nopții și a simțit, pentru prima dată după mult timp, liniște, claritate și pace în interior.
Nu pentru că apăruse o iubire nouă.
Ci pentru că în sfârșit se alesese pe ea însăși.