— Ai primit bonusul de concediu — împarte-l. Noi ne bazam pe banii aceștia, — au spus fiica și ginerele.

 

— Mamă, bună, venim acum pe la tine cu Adrian, — a sunat-o fiica ei, Clara, pe Maria.

 

— Da, da, bineînțeles, draga mea. Veniți, mă bucur mult! Nu ne-am mai văzut de mult. Astăzi am ajuns mai devreme de la serviciu. Șeful m-a felicitat pentru sărbătorile care vin și m-a lăsat să plec acasă. În sfârșit! De obicei stăm până noaptea. O să pregătesc eu repede ceva pentru masă.

*

— Nu, mamă, nu e nevoie. Nu te agita. Tocmai am mâncat. Am fost la o cafenea. Așteaptă-ne, ajungem imediat.

 

Maria s-a bucurat. În suflet i s-a făcut dintr-odată cald și liniștit. Ca odinioară.

 

După moartea soțului ei, trăia singură. Iar fiica și ginerele nu o răsfățau cu vizite dese. Nici nepoții nu îi aduceau prea des. Maria era mereu la serviciu și, în timp, s-a întâmplat ca cealaltă bunică să stea mai mult cu copiii. Mama lui Adrian era deja pensionară — pentru ea era mai ușor să se ocupe de nepoți.

 

Maria nu se supăra pe ei. Înțelegea că munca era foarte importantă pentru ea. Îi plăcea serviciul și o salva de singurătate. Și, în plus, era bine plătită, respectată — ce ți-ai putea dori mai mult la vârsta asta?

 

Maria a deschis frigiderul.

 

„Totuși o să pregătesc ceva. E cam stânjenitor. Vin copiii și nici nu am cu ce să-i omenesc, — s-a gândit ea. — Asta e singurătatea… te obișnuiești repede cu ideea că nu datorezi nimănui nimic. Și frigiderul rămâne gol din cauza asta.”

 

A scos brânză de vaci, ouă și un pachet de unt din congelator. A decis să facă rapid o prăjitură regală cu brânză.

 

Cândva îi plăcea enorm să coacă tot felul de bunătăți! Și Clara adora prăjiturile mamei. Iar soțul ei, ca un copil, se bucura mereu de plăcintele și prăjiturile ei.

 

Mâinile îi făceau automat munca cunoscută, iar gândurile îi erau departe. Maria își amintea cât de vesel fusese odată în această casă. Cum așteptau Anul Nou, forfoteau, pregăteau masa, împodobeau bradul sub care ascundeau daruri pentru mica Clara și unul pentru celălalt — Maria pentru soț, iar el pentru ea…

 

Soțul nu mai era, Clara crescuse de mult, iar Maria rămăsese singură. Iar această sărbătoare își pierduse de mult pentru ea culorile și emoțiile de altădată.

 

S-a auzit soneria. Maria, cu un zâmbet, dându-și jos șorțul din mers, s-a grăbit spre ușă.

 

„Ce bine — prăjitura e aproape gata și copiii au ajuns”, și-a spus ea.

 

— Mamă, bună, ce mai faci? — Clara i-a atins obrazul cu un sărut fugitiv.

 

— Bună ziua, doamnă Maria! — a intrat ginerele după fiică.

*

— Ce mă bucur să vă văd! Nu mă răsfățați prea des cu vizitele voastre, — a spus Maria cu o ușoară supărare, îmbrățișându-i pe rând.

 

— Mamă, când? Despre ce vorbești? Serviciu, copiii sunt mereu bolnavi — ba Lucas, ba Matteo, — a răspuns iritat Clara, ca și cum ar fi alungat o muscă enervantă.

 

— Și de ce nu i-ați adus astăzi pe nepoți? Le-am cumpărat cadouri de Anul Nou — puteam să li le dau chiar acum.

 

— Sunt la soacră, mamă. De ce să-i tot plimbăm? Până îi îmbraci, până îi dezbraci, te uzi toată. Mai bine să stea acolo.

 

— A… înțeleg, — a spus încet Maria. — Doar că îmi lipsesc foarte mult. Când i-am văzut ultima dată? Parcă prin toamnă…

 

Maria a oftat și i-a poftit în bucătărie.

 

— Intrați, pun imediat ceaiul. Am copt o prăjitură, încă e caldă, — a spus ea cu o speranță precaută, ca și cum s-ar fi temut să nu risipească acest rar moment de apropiere.

 

Clara a aruncat o privire rapidă la ceas, Adrian s-a așezat la masă, lăsându-se pe spate, și a privit bucătăria cu un aer pragmatic.

 

— Mamă, stăm doar puțin, — a avertizat imediat fiica. — Mai trebuie să trecem pe la magazin.

 

Maria a dat din cap. A turnat ceaiul, a pus prăjitura pe masă, tăiată în bucăți egale. O vreme au tăcut cu toții. Adrian mânca repede, fără prea mult interes, Clara derula pe telefon.

 

— Mamă, — a spus în cele din urmă fiica, fără să ridice privirea, — ai primit, nu-i așa, bonusul de concediu?

 

Maria a tresărit, dar a încercat să-și păstreze calmul.

 

— L-am primit… da. De ce întrebi?

 

Clara a făcut un semn din ochi către soțul ei.

— Pe asta ne bazam. Ne este foarte greu acum. Creditul, copiii, prețurile… înțelegi.

 

— Înțeleg, — a răspuns încet Maria. — Și… cât?

*

— Ei bine, — Adrian a lăsat ceașca jos, — dacă suntem sinceri, tot bonusul. Exact atât ne lipsește.

 

În bucătărie s-a lăsat o tăcere grea. Maria se uita la ei și, dintr-odată, a înțeles limpede că în acel moment nu era apreciată pentru ceai, nici pentru prăjitură, nici pentru grija ei. Ci pentru o sumă trecută pe un fluturaș de salariu.

 

— Eu voiam să merg cu banii aceștia la un sanatoriu, — a spus nesigură. — Doctorul mi-a recomandat de mult… spatele, tensiunea.

 

Clara a oftat iritată.

— Mamă, hai… un sanatoriu. Înțelegi că pentru copii e mai important. Suntem familie.

 

Cuvântul „familie” a durut cel mai tare.

 

Maria s-a ridicat încet de la masă și s-a dus la fereastră. Afară cădea zăpadă umedă, orașul se pregătea de sărbătoare. Și, dintr-odată, ceva s-a rupt în ea — liniștit, fără isterie, fără lacrimi.

 

— Știi, Clara, — a spus ea fără să se întoarcă, — toată viața am fost sprijinul vostru. Am ajutat, am acoperit, am dat atunci când puteam și când nu puteam. Dar acum, pentru prima dată, m-am gândit la mine. Și am înțeles că și eu am dreptul la asta.

 

Clara a ridicat capul.

— Adică ne refuzi?

 

Maria s-a întors. Vocea îi era calmă, dar fermă.

— Nu refuz. Doar că nu dau totul. O parte — da, vă ajut. Dar tot bonusul — nu. Și eu am nevoie de siguranță. Măcar pentru bătrânețe.

 

Adrian s-a încruntat.

— Noi ne bazam pe altceva.

 

— Știu, — a dat din cap Maria. — Dar calculele pot fi diferite. Și nu toate trebuie făcute pe seama mea.

 

Clara s-a ridicat brusc.

— Bine. Totul e clar, mamă.

 

Și-a luat haina, Adrian a mers după ea în tăcere. La ușă, Clara s-a întors parcă ar fi vrut să mai spună ceva, dar a tăcut.

*

Când ușa s-a închis, Maria s-a așezat încet pe scaun. În piept era gol și neliniște. Dar undeva, adânc, începea să se ivească un alt sentiment — nou, neobișnuit.

 

Liniște.

 

A strâns masa, a acoperit prăjitura cu un prosop și, dintr-odată, a zâmbit. Pentru prima dată după mult timp, nu se simțea vinovată.

 

După o săptămână, Maria a cumpărat un sejur la sanatoriu. Iar de Anul Nou, pentru prima dată, a întâmpinat sărbătoarea nu cu teamă, ci cu o liniște sigură că viața ei nu se terminase — ci abia începea să se întoarcă spre ea cu fața.