— Spui asta serios? — Rachel a lăsat pieptenele în care tocmai împletea perle și s-a întors lent spre soțul ei. Vocea ei era liniștită, dar metalică. — Să vând apartamentul ca să achit datoria mamei tale?

— Dar… ce altceva să facem? — Oliver stătea lângă fereastră, alb ca zidul. Privirea îi fugea pe draperii, pe pervaz, doar-doar să nu o privească în ochi. — Banca va începe procedura. O vor evacua!

— Pe mine cine mă va salva? — Rachel se ridică. Purta halatul acela vechi, cu margarete, în care cosea accesorii pentru mirese. Era uzat la coate, dar pentru ea era o armură. — M-am salvat singură toată viața, Oliver. Fără apartamentele altora.

El a oftat. A tăcut. Iar în tăcerea aceea se simțea acea neputință masculină pe care femeile o recunosc instinctiv.

Din bucătărie venea doar sunetul apei care fierbea. Pastele se umflau, mirosul de ceapă prăjită se ridica în aer ca un decor domestic cu o fisură în mijloc.

— Nu înțelegi, — a spus într-un final Oliver. — E mama mea. Este disperată.

— Mama ta e o femeie adultă, — replică Rachel sec. — Și ar fi trebuit de mult să înțeleagă că disperarea nu reduce responsabilitatea.

— Ești lipsită de inimă, — șopti el.

Rachel zâmbi amar:
— Iar tu ești naiv.

*

Acum cinci ani ar fi tăcut. Atunci când încă învăța, când perlele se rostogoleau pe masă, iar lacul îi lipea degetele — un memento al încăpățânării ei. Dar acum avea un apartament — mic, dar al ei. Un venit al ei. Numele ei, pe care nu îl schimbase după căsătorie — „pentru orice eventualitate”. Iar acea eventualitate venise.

Perlele împrăștiate pe masă străluceau ca niște mici luni. Rachel le strânse în palmă și le turnă în borcănel. De parcă își aduna răbdarea la loc.

— Nu spun că nu voi ajuta, — rosti ea ceva mai blând. — Dar nu cu apartamentul.

— Atunci cu ce? — întrebă Oliver cu speranță.

Ea suspină.

— Cu sfaturi.

El râse scurt, fără bucurie:

— Mama s-a săturat de sfaturi. Acum își pune casa gaj.

— Atunci să vadă cum e să trăiască și fără ea.

 

*

Lukas rămase tăcut. Liniștea dintre ei se așeză grea, ca o pătură udă. În spatele ușii bucătăriei, apa fierbea în continuare, pastele se umflau, dar nimănui nu-i mai păsa.

— Deci… asta e tot? — șopti el, ca și cum vocea îl trăda.

— Asta e, — confirmă Eliza calm, fără ură, dar și fără vreo umbră de ezitare. — Nu îmi voi vinde casa ca să acopăr greșelile unei femei adulte care trăiește de ani de zile peste posibilitățile ei.

— Este mama mea! — izbucni Lukas. — Cum poți vorbi așa?

— Iar tu ești soțul meu. Sau cel puțin așa am crezut. — Eliza ridică primul teanc de haine ale lui. — Dar un bărbat care crede că poate decide peste casa altcuiva nu e partener. E un parazit.

Fața lui Lukas se albise.

— N-am vrut… nu asta am vrut să spun…

— Dar asta ai făcut. — Ea închise valiza fără ezitare. — Ai presupus că voi spune „da“, doar ca să nu rămân singură. Felicitări — nu mă mai tem.

El se sprijini de tocul ușii, pierdut:

— Eliza… te rog… vom găsi o soluție.

— Vei găsi, — îl corectă ea liniștit. — Tu și mama ta. Fără mine.

Îi întinse valiza. El n-o luă.

— Unde să mă duc? — murmură.

*

Eliza ridică ușor din umeri.

— La ea. La femeia pentru care ești dispus să-ți lași soția fără casă.

Ochii lui se umeziră, dar lacrimile nu-i căzură.

Eliza deschise ușa de la intrare.

— Ieși, Lukas. Iar când o să ieșiți amândoi la suprafață din datoriile pe care singuri vi le-ați făcut, poate o să înțelegi ce înseamnă „responsabilitate”.

El făcu un pas, apoi încă unul. Luă valiza. O privi pentru ultima oară.

— Te iubesc…

— Nu suficient, — răspunse ea și închise ușa.

Liniștea din apartament deveni în sfârșit reală. Și pentru prima dată după mulți ani, Eliza simți că poate respira.