Pe ecranul telefonului soțului apăru un număr fără nume. Thomas nu răspunse imediat, dar Clara observă că recunoscuse cifrele: cu șase ani în urmă le ștersese din agendă. Era Markus, fratele lui mai mic. Îi invitase la masă duminică — să deschidă borcanele cu ciuperci ale mamei. Pentru Thomas, care aproape că nu mai vorbise cu frații lui după o ceartă de demult, aceasta nu era o invitație obișnuită. În joc era și casa mamei: Markus locuia acolo, iar Thomas credea că ar trebui vândută.

Clara nu încercă să-și convingă soțul nici să meargă, nici să refuze. Îl întrebă doar dacă voia să discute din nou despre vânzare. Thomas răspunse că încă nu știa. Duminică, totuși, porniră spre sat. Pe drum, începu de câteva ori să spună ceva despre fratele lui, apoi se opri, iar Clara nu-l grăbi. Știa doar că, după moartea mamei, frații se certaseră tocmai din cauza casei: Markus nu voia să plece, iar Thomas credea că nu mai puteau amâna vânzarea.

Primul semn neliniștitor fu poarta. În locul zăvorului rupt, avea acum o bucată de sârmă îndoită în formă de cârlig. Thomas o privi o clipă, dar nu spuse nimic. Daniel îi aștepta deja pe prispă. Frații își strânseră mâinile — scurt și stângaci, de parcă uitaseră cum să se salute după șase ani de despărțire. Clara observă că nici Daniel nu intră primul în curte, ca și cum ar fi așteptat să vadă cine îndrăznește să treacă pragul.

Markus ieși pe prispă și îi pofti pe toți în casă. În bucătărie aproape totul rămăsese la fel: masa de lângă fereastră, banca lungă, șorțul mamei agățat în cui, lângă sobă. Pe tocul ușii se vedeau semnele de creion care marcau înălțimea, cu inițiale și ani. Thomas se uită la ele și își feri privirea. Markus puse pe masă cartofi, varză murată, slănină și pâine tăiată în felii groase. La început conversația nu se lega, iar frații se mărgineau să vorbească despre vreme și recoltă.

Apoi ajunseră să vorbească despre muncă. Daniel repara electrocasnice în atelierul lui și se plângea acum de scumpirea pieselor de schimb; Thomas povestea cum se schimbaseră prețurile apartamentelor. Vorbele despre proprietăți îl atinseră pe Markus. Locuia în casa mamei, se ocupa de gospodărie și nu voia ca decizia de vânzare să fie luată fără el. Dar, în loc să spună asta direct, îl întrebă pe Thomas dacă îi era ușor să vândă casele altora, când venea vorba de propria familie.

Thomas puse furculița jos. Clara înțelese că discuția se îndrepta din nou în aceeași direcție ca în urmă cu șase ani. Atunci venise hotărât să vândă casa, iar Markus îi răspunsese că el locuia acolo. Cearta se încheiase cu poarta trântită și cu zăvorul smuls. Acum, fratele lui deschisese subiectul la masa pe care se afla șorțul mamei și unde niciunul dintre ei nu se putea preface că era vorba despre casa altcuiva.

Clara îi spuse calm lui Markus că Thomas nu trebuia să hotărască totul de unul singur, dar nici el nu putea fi pus în fața faptului împlinit, ca și cum casa i-ar aparține doar celui care rămăsese acolo. Propuse să discute mai întâi ce își dorește fiecare dintre frați și cum ar putea proceda astfel încât nimeni să nu se simtă înșelat. Markus nu contestă fondul celor spuse. Răspunse doar că discuțiile despre vânzare încep întotdeauna cu confortul altora și se termină cu el fiind pus să-și strângă lucrurile.

Era limpede ce avea el de câștigat: cât timp casa nu era vândută, Markus își păstra locuința și felul de viață cu care se obișnuise. Dar Clara vedea și altceva: ajunsese să creadă că grija de zi cu zi pentru casă îi dădea dreptul să hotărască în numele tuturor. Thomas propuse să nu discute despre vânzare la nervi și să stabilească o nouă întâlnire. Markus schimbă subiectul, de parcă ar fi auzit doar partea în care nimeni nu-l obliga să plece.

Atunci aduse din antreu un borcan de trei litri cu ghebe. Spuse că ciupercile erau ale lui, dar le pregătise după caietul mamei. Pe masă ajunse un caiet dictando comun, pătat cu dulceață de vișine. Clara văzu cum Thomas îl recunoscu imediat: mama nota în el rețete, perioadele de semănat și zilele de naștere. Markus deschise borcanul și puse ciupercile în farfurii. Erau ferme și crocante, cu usturoi și foi de dafin. Daniel observă că erau cam puține cuișoare. Markus răspunse că în caiet scria „după ochi”, iar ochiul lui nu era cel al mamei.

Thomas zâmbi pe neașteptate, iar Daniel zâmbi și el. Pentru câteva secunde, atmosfera de la masă se mai destinse. Markus îl rugă pe Thomas să aducă usturoi din cămară: lăsase plasa pe raft. Thomas se ridică. Clara rămase pe scaun, dar observă curând că soțul ei întârzia. Se duse după el — nu din bănuială, ci ca să-l ajute să găsească raftul potrivit în cămara îngustă și întunecoasă.

Sub becul galben se vedeau borcane cu etichete scrise cu markerul: castraveți, roșii, lecho. Plasa cu usturoi era la vedere. Thomas stătea lângă raftul de sus, în spatele căruia se îngrămădiseră niște lăzi goale. Nu se întoarse când intră Clara. Ea zări un obiect ascuns printre lăzi, dar nu apucă să-l vadă bine. Thomas împinse puțin una dintre lăzi, iar Markus apăru în ușă. Clara se apropie de raft și trase ușa cămării spre ea.

— Până nu-mi arăți ce ascunzi în spatele lăzilor, să nu îndrăznești să pretinzi că această casă este a ta, mamă — Clara trase ușa cămării spre ea…

Markus se opri în prag, împiedicând-o să se îndepărteze de raft. Fața i se înăspri.

— Nu te atinge, Clara. Nu-i treaba ta.

— Atunci explică-mi de ce ai ascuns asta în spatele lăzilor, răspunse ea.

Thomas stătea deja lângă ei. Se uită la fratele său, apoi la raftul de sus. Printre lăzile goale se vedea un dosar gri, legat cu un elastic decolorat. Markus întinse mâna, dar Thomas apucă dosarul primul.

— M-ai rugat să aduc usturoiul, spuse el. L-am găsit. Iar asta am văzut-o întâmplător.

— Întâmplător, sigur, aruncă Markus. Voi găsiți întotdeauna un motiv să scotociți pe unde nu v-a chemat nimeni.

Clara făcu un pas înapoi. Cămara era îngustă și nu voia ca discuția să se transforme într-o ceartă despre cine pusese primul mâna pe dosar. Dar Markus continua să se uite la ea de parcă venise într-adevăr cu intenția de a-i lua ceva ce îi aparținea.

— Eu nu hotărăsc cui îi aparține casa, spuse ea. Dar Thomas este fratele tău. Dacă îl chemi aici, nu trebuie să-l supui unui test ca să vadă dacă are dreptul să intre în cămară.

— L-am invitat la ciuperci, nu la o ședință de familie.

— Atunci puteai să nu ascunzi dosarul.

Markus își strânse buzele, dar nu mai continuă cearta. Thomas puse dosarul pe o ladă și scoase elasticul. Înăuntru erau câteva facturi pentru materiale, foi cu notițe scrise de mână și o carte de vizită a unei agenții imobiliare. Deasupra se afla o estimare preliminară a valorii casei, împăturită în două. Pe margine, Markus notase că în toamnă trebuia reparată jgheabul, iar acoperișul de deasupra verandei curgea din nou.

Thomas nu începu imediat să citească hârtiile. Își ridică privirea spre fratele lui.

— Ai chemat deja un agent?

— Nu. Am vorbit cu el la telefon. M-a întrebat ce fel de casă e și în ce stare se află. Mi-a spus, aproximativ, cât ar putea valora. Nu e nici contract, nici anunț.

— Și nu puteai să-mi spui?

— Tu ai venit aici acum șase ani cu hotărârea deja luată. Nu aveam de gând să-ți explic apoi de ce am întrebat cât costă.

În vocea lui Markus nu era nici urmă de jenă sau de rugăminte să fie înțeles. Vorbea supărat și se purta în continuare de parcă dosarul îi confirma dreptul de a hotărî cui să-i arate ce. Thomas răsfoi foaia cu cheltuieli. Erau trecute date, nume de magazine și scurte însemnări: scânduri pentru verandă, o bucată de țeavă, reparat clapeta sobei. Nu toate însemnările aveau bonuri atașate.

— Voiți să vinzi casa? întrebă Daniel, apărut în prag.

— Voiam să știu despre ce ne certăm, de fapt. Unii spun că nu valorează nimic, alții — că s-ar putea obține bani frumoși pe ea. Eu locuiesc aici și văd că reparațiile costă din ce în ce mai mult. Trebuia să înțeleg ce se va întâmpla dacă nu mă mai descurc.

Markus rosti ultimele cuvinte mai încet, dar nu mai blând. Luă de pe masă factura pentru jgheab și o puse înapoi în dosar.

— Nu ne-ai spus asta, zise Thomas.

— Dar tu m-ai întrebat vreodată cât costă să repari acoperișul? M-ai întrebat cu cât îl putem vinde.

Thomas își ținu privirea asupra foilor. În cearta de atunci vorbise într-adevăr despre preț, agentul imobiliar și faptul că peste câțiva ani casa n-avea să mai intereseze pe nimeni. Nu-l întrebase cât cheltuise Markus pe reparații. Atunci i se păruse că fratele lui se încăpățâna pur și simplu, fiindcă se obișnuise să locuiască în casa mamei. Acum avea în față niște însemnări făcute nu ca să câștige o ceartă, ci pentru el însuși.

— Asta nu înseamnă că poți hotărî singur ce se întâmplă cu casa, spuse Thomas.

— Și nici tu nu poți să vii aici și să hotărăști că o vindem doar pentru că ai un agent cunoscut.

Daniel luă dosarul și îl puse pe raft, de data aceasta nu în spatele lăzilor. Nu citi însemnările.

— Tocmai de aceea trebuie să nu mai discutăm despre asta în bucătărie, printre cartofi și ciuperci. Să cerem o evaluare de la un evaluator independent. Nu de la cineva cunoscut de Thomas și nici de la persoana cu care a vorbit Markus la telefon. Și să vadă ce trebuie reparat cu adevărat.

— Nu v-am cerut să-mi plătiți cumpărăturile, spuse Markus.

— Și nimeni nu-ți propune să-ți rambursăm tot ce ai cumpărat vreodată, răspunse Daniel. Dar acoperișul și jgheabul țin de toată casa. Nici măcar nu știm câtă treabă e de făcut.

Thomas nu fu de acord imediat. Ar fi vrut să obiecteze că nu veniseră pentru asta, dar scuza nu mai părea convingătoare. Îl întrebă pe Markus dacă era dispus să lase evaluatorul să intre în casă și să-i arate actele. Markus se uită la dosar, apoi răspunse:

— Dacă nu începeți să căutați cumpărători după prima discuție.

— Până la evaluare nu va fi niciun anunț, spuse Thomas. Dar nu-ți pot promite că n-o să vindem niciodată.

— Nici nu ți-am cerut o asemenea promisiune.

Se întoarseră în bucătărie. Ciupercile se răciseră, iar ceainicul de pe sobă se oprise între timp. Clara se așeză lângă Thomas, iar Daniel luă loc în fața lor. Markus aduse dosarul și îl puse la marginea mesei, fără să-l deschidă. Nimeni nu mai reluă cearta veche despre cine începuse și cine trântise poarta. În schimb, conveniră să-l sune împreună pe evaluator și să aleagă o zi în care să poată veni cu toții.

Luni, Thomas găsi un specialist nu prin intermediul cunoștinței lui, ci la recomandarea unui om cu care Daniel lucra în atelier. Markus acceptă să se întâlnească cu el sâmbăta următoare. Până atunci, frații îl rugară să adune facturile pe care le mai păstrase, iar ei hotărâră să nu se certe în privința rambursării cheltuielilor vechi. Mai întâi trebuiau să înțeleagă ce necesita reparații urgente și ce putea aștepta.

Evaluatorul petrecu aproape două ore în casă. Inspectă camerele, se uită sub acoperiș și îl rugă pe Markus să-i arate locurile în care se infiltra apa după ploi. Nu făcu nicio promisiune că vânzarea avea să fie ușoară. Casa era întreținută atât de bine cât putea s-o facă Markus singur, dar acoperișul și jgheabul aveau nevoie de reparații. A doua zi trimise o evaluare scrisă și o listă separată cu lucrările necesare, fără de care nu se putea estima cu exactitate costul viitoarelor reparații.

Frații se adunară din nou în jurul mesei din bucătărie. De data aceasta dosarul era deschis, lângă evaluare. Markus nu mai încercă să ascundă foile, dar nici nu se prefăcu că putea privi cu indiferență cum niște străini intrau în casă și îi discutau valoarea. Thomas citi cu atenție documentul. Prețul era mai mic decât își imaginase cândva, iar starea casei nu le permitea pur și simplu s-o scoată la vânzare și să uite de ea.

— Dacă o vindem, mai întâi trebuie să hotărâm ce facem cu reparațiile, spuse el.

— Iar dacă nu o vindem, tot va trebui să facem reparațiile, răspunse Markus.

— Așa e. Atunci să cădem de acord să nu scoatem casa la vânzare până la primăvară. Până atunci, tu locuiești aici, iar noi hotărâm împreună ce reparăm mai întâi. Discutăm devizul înainte de fiecare cheltuială importantă, nu după ce totul a fost deja făcut.

Markus nu răspunse imediat. Își trecu degetul pe marginea foii cu evaluarea.

— Și dacă la primăvară veniți din nou cu hotărârea deja luată?

— Atunci discutăm aici, toți trei, spuse Daniel. Nu la telefon și nu prin Clara.

Thomas se uită la fratele lui.

— N-o să caut cumpărător pe la spatele tău. Dar nici tu n-o să hotărăști că e numai casa ta doar pentru că locuiești în ea. Ești de acord?

Markus tăcu o clipă, apoi încuviință. Nu era o împăcare în care vechile resentimente dispăruseră ca prin minune. Încă era supărat pe Thomas pentru graba de atunci, iar lui Thomas îi era greu să accepte că fratele lui rămăsese atâția ani în casă și se obișnuise să se descurce fără ei. Dar acum aveau termene, o listă de lucrări și o regulă clară: nicio hotărâre luată de unul singur.

Câteva zile mai târziu, Thomas îl sună el pe Markus. Vorbiră pe scurt despre jgheab și se înțeleseră ca Daniel să vină să vadă dacă îl puteau înlocui fără să cheme o echipă. Conversația nu se transformă într-o discuție lungă, dar niciunul nu închise înainte să-și ia rămas-bun.

Când Thomas reveni la casa mamei, dosarul stătea deja pe raftul de jos din cămară, lângă borcane. Markus nu-l mai ascundea în spatele lăzilor, iar Thomas nu se prefăcea că știe acum ce ar trebui făcut cu casa. Până la primăvară, lăsară lucrurile așa cum erau: Markus locuia acolo, frații hotărau împreună ce să repare, iar despre vânzare nu mai discutau pe la spatele celuilalt.